De la natural la supernatual

Capitolul 32

Capitolul 32

  Am încremenit când am simțit acea mână astupându-mi gura. Dar.. nu era o mână de bărbat. Mai degrabă era o mână finuță, de fată… Am întors privirea și am putut-o observa pe Clarie, bibliotecara, care îmi făcea semn să tac.

-         Ce vor de la noi? am șoptit de abia m-am auzit eu.

-         Vor să te ducă la șeful lor. Acum taci și hai după mine. mi-a spus la fel de ”tare” ca mine.

  Am urmat-o, deplasându-ne în patru labe, printre rafturi. Pașii apăsați ai băieților se simțeau din ce în ce mai aproape. Neatenția mea m-a făcut să răstorn o carte. În momentul ăsta mor de frică. Pașii se îndreptau rapid spre noi, și, o siluetă neagră mi-a apărut în față. M-am ridicat rapid și am fugit în direcția opusă, când m-am izbit de un alt băiat. Simțeam cum rana de la cap se deschise și sângele a început să-mi pice pe față.

-         Ce i-ai făcut? a strigat un băiat ce apăruse în spatele celui ce mă ținea.

-         Nu i-am făcut nimic. Avea rana de mult. se apără el.

-         Nu contează. Ia-o! Clarie, tu nu mai ești bună de nimic. a spus al treilea băiat și a prins-o de cap, răsucindu-il și lăsând-o pe jos.

  Mi-am dus mâna la gură și am început să suspin. Lacrimile nu-și făceau apariția. Nu vroiam să par slabă în fața ăstora. Chiar dacă mor de frică.. De ce nu am putut să merg ca oamenii normali să stau în vestiar? Nu.. Kira trebuie să meargă la bibliotecă.. nu poate rezista fără cărți…

-         Dacă o să scoți vreun sunet vei arăta ca prietena ta. mă amenință băiatul care mă ținea.

  Studiindu-i mai bine am putut vedea că toți au tatuaje și ochi negrii. Mai negrii ca negrul. Sunt de-a dreptul întunecați. Oare ce or fi de a putut să-i rupă gâtul mai repede decât omor eu o muscă.. Defapt eu nu omor muște. Mi-e milă..

  Mă strângea din ce în ce mai tare de braț și simțeam cum lacrimile se adună în colțul ochiului. Trebuie să rezist. M-a târât până afară.. Ajunși în parcarea școlii m-au băgat într-o mașină mare cu geamuri fumurii. Nu știu ce marcă e.. nu mă pricep la mașini. Doi s-au așezat în față iar unul s-a pus lângă mine. Imediat ce ușile s-au inchis au fost încuiate. M-am apropiat mai tare de geam sperând ca peisajul să mă facă să îmi imaginez că visez.

***

  După aproximativ o jumătate de oră de mers în care nimeni nu a scos niciun cuvânt am ajuns într-un loc părăsit la marginea unei păduri. Am fost coborâtă din mașină cu forța și împinsă până în fața ușii unei vile imense. Avea un aspect bizar. Părea întunecată.. foarte întunecată. Unul dintre băieți a deschis ușa și am pășit înăutru. Toate piesele de mobilier erau de modă veche și pe pereți erau așezate capete de animale împăiate. Erau așezate într-un așa mod încât ochii lor erau fixați pe mine, iar asta mă înspăimânta. M-au tras până în fața unor scări, unde au mai slăbit strânsoarea și m-au lăsat să urc ușor. Treptele scârțâiau atât de tare încât nici nu-mi mai auzeam respirația.

-  Ați ajuns deja? de sus,  s-a auzit o voce răgușită de băiat de aproximativ 23 de ani.