De la natural la supernatual

Capitolul 15

  Capitolul 15

  M-am trezit la scurt timp. Nu știam exact cât e ceasul. Nimeni nu mai era la școală așa că am plecat singură pe coridor. Un vând ușor mi-a trecut prin plete fluturându-le. Abia atunci mi-am dat seama cât de ciufulită sunt. Ajunsă acasă am mâncat și m-am apucat să fac teme. Le recuperasem de la Adriana deoarece pierdusem două ore. Doamne! Adriana scrie mirific!

  -Ăla nu e scrisul meu, isteațo! spune ea râzând. Ioana scrie așa frumos. Am rugat-o să-mi scrie deoarece Diky îmi întoarse mâna.

   ***

  Totul a decurs perfect. Înafară că Dylan nu mă mai băga în seamă. Adică pur și simplu mă evita. Zilele au trecut și iată că a venit și Decembrie. Mă uitam pe geam numai să văd un fulg de zâpadă, numai unul… Se apropia vacanța de Crăciun și se făcea din ce în ce mai frig.

  Adriana și Ioana și-au cumpărat o grămadă de eșarfe și fulare. Eu mi-am pus ochii pe o căciulă care acoperea doar ceafa și puțin din vârful capului, și o eșarfă albastră, superbă. După cumpărături fiecare s-a dus în camera ei. Adriana s-a trântit în pat și era acoperită până în cap de plase. Am ajutat-o să le pună în dulap și am adormit.

  Dimineața m-am trezit foarte leneșă. Simțeam un aer ciudat. Miros de zăpadă. Am deschis repede ochii și mare mi-a fost uimirea să văd zăpadă! Zăpadă peste tot! Am început să dansez prin casă. Un dans înventat pe moment. Arucam picioarele în aer și mâinile mi le fluturam în sus. În câteva clipe Adri se trezi speriată.

  -Unde arde?

  - Nu arde nicăieri, fraierică! E zăpadăă!! spun eu prinzând-o de umeri și scuturând-o.

  Visul mi s-a împlinit. Mi-am pus o bluză albă pe mine și un pulover cu găurele pe care l-am luat pe gât. Nu mi-am luat căciulă deoarece nu era exagerat de frig. Adriana, Dalia și Ioana m-au lăsat deoarece aveau nevoie la baie. Când să intru în clasă am simțit cum mă împiedic. Am căzut pe burtă, întinzându-mi-se toate caietele și cărțile pe jos. Cine e în spatele acestei nelegiuni? Normal. Miermi. O urăsc din toată inima mea! Nu m-am uitat la ea. Mi-am strâns lucrurile de pe jos și am plecat fără să-i dau importanță. Nu mă coboram la nivelul ei.

  În clasă era Dylan. Vroiam să-l întreb de colierul de la bunica, dar nu aveam atât curaj. Când m-am așezat am putut zări o mică cutiuță la colțul băncii. Ce era? Am luat-o ușor și am deschis-o temătoare. Îi dădusem căpăcelul jos și… ce să vezi? Lănțișorul de la bunica, întreg, la fel ca înainte. Mi-am deschis gura de uimire și eram mai fericită ca niciodată. Din instinct m-am întors spre Dylan, care avea un zâmbet mulțumit, și l-am îmbrățișat.

  -Mulțumesc! i-am spus la ureche.