Capitolul 18
Deschizând ochii am putut zări în fața mea doi ochi căprui. Era Dylan, care de cum mi-a auzit cuvintele a suflat ușurat.
- M-ai speriat!
- De când o cunoști tu? întreabă Max ironic. Nu e prea populară.
- Nu-mi pasă!
A spus și în momentele următoare mă aflam într-o strâmsoare. Mă îmbrățișa. Ce era cu el?
- Of, ai câștigat. A spus Max dâdu-i niște bani.
Am privit speriată de ceea ce se întâmplă. Deci a făcut un pariu că nu mă poate îmbrățișa? M-am rificat, am tras eșarfa de la idiotul celălalt, mi-am luat geaca și căciula și am fugit spre ușă. În spatele meu o auzeam pe Dalia și pe Dylan care îmi strigau numele.
- Ești un nemernic, Max! zbierase Dalia, încât o puteam auzi din stradă.
Ochii îmi erau plini de lacrimi și nu mai vedeam bine. De multe ori mi-a spus doctorul să nu mai plâng sau să mă supăr deoarece leșin. Organismului meu îi trebuie multe vitamine ceea ce nu am. La scurt timp lacrimile au căzut și o stare de melanconie m-a prins. Picioarele mi-au devenit greoaie și abia dacă le mai puteam mișca. Ce fericite sunt păsările căci doar dau din aripi.
Din fericice am găsit o bancă. Am dat jos zăpada cu mâna, și m-am așezat. Am început să scotogcesc prin geantă după niște șervețele, dar am găsit jurnalul cu vrăjile. L-am deschis repede și… am găsit! În momente ca astea trebuia să zbor. Mi-am șters repede lacrimile cu mâneca și m-am gândit intens la asta. La scurt timp nu mai aveam banca sub mine. Pluteam deasupra ei! Tot mai sus, sus, sus! Am început să râd și mă aflam deasupra Parisului! Ce oraș frumos!
Casele erau micuțe și puteam observa copii care se jucau cu zăpadă. Erau așa fericiți. Am ochit Internatul! M-am asigurat că nu e nimeni pe stradă și am coborât. Eram încântată, dar mi-am amintit de cele întâmplate și fața mi s-a întunecat. Am schițat un zâmbet fals deoarece nu vreau s-o sperii pe Adriana. Deschizând ușa am putut să o zăresc și pe Ioana în cameră. De cum m-au văzut au sărit în brațele mele.
- Ce s-a întâmplat?
- Dalia ne-a sunat și ne-a spus că ai plecat în grabă de la ea. Nu a vrut să ne spună nimic.
În momentul acela ochii mi s-au umplut dinou de lacrimi, dar am reușit să le povestesc.
- Ce nemernic! spune Ioana
- E ok fetelor! Nu mai sunt supărată.
Am mai stat puțin și am povestit după care telefonul meu a început să vibreze.Capitolul 18
Deschizând ochii am putut zări în fața mea doi ochi căprui. Era Dylan, care de cum mi-a auzit cuvintele a suflat ușurat.
- M-ai speriat!
- De când o cunoști tu? întreabă Max ironic. Nu e prea populară.
- Nu-mi pasă!
A spus și în momentele următoare mă aflam într-o strâmsoare. Mă îmbrățișa. Ce era cu el?
- Of, ai câștigat. A spus Max dâdu-i niște bani.
Am privit speriată de ceea ce se întâmplă. Deci a făcut un pariu că nu mă poate îmbrățișa? M-am rificat, am tras eșarfa de la idiotul celălalt, mi-am luat geaca și căciula și am fugit spre ușă. În spatele meu o auzeam pe Dalia și pe Dylan care îmi strigau numele.
- Ești un nemernic, Max! zbierase Dalia, încât o puteam auzi din stradă.
Ochii îmi erau plini de lacrimi și nu mai vedeam bine. De multe ori mi-a spus doctorul să nu mai plâng sau să mă supăr deoarece leșin. Organismului meu îi trebuie multe vitamine ceea ce nu am. La scurt timp lacrimile au căzut și o stare de melanconie m-a prins. Picioarele mi-au devenit greoaie și abia dacă le mai puteam mișca. Ce fericite sunt păsările căci doar dau din aripi.
Din fericice am găsit o bancă. Am dat jos zăpada cu mâna, și m-am așezat. Am început să scotogcesc prin geantă după niște șervețele, dar am găsit jurnalul cu vrăjile. L-am deschis repede și… am găsit! În momente ca astea trebuia să zbor. Mi-am șters repede lacrimile cu mâneca și m-am gândit intens la asta. La scurt timp nu mai aveam banca sub mine. Pluteam deasupra ei! Tot mai sus, sus, sus! Am început să râd și mă aflam deasupra Parisului! Ce oraș frumos!
Casele erau micuțe și puteam observa copii care se jucau cu zăpadă. Erau așa fericiți. Am ochit Internatul! M-am asigurat că nu e nimeni pe stradă și am coborât. Eram încântată, dar mi-am amintit de cele întâmplate și fața mi s-a întunecat. Am schițat un zâmbet fals deoarece nu vreau s-o sperii pe Adriana. Deschizând ușa am putut să o zăresc și pe Ioana în cameră. De cum m-au văzut au sărit în brațele mele.
- Ce s-a întâmplat?
- Dalia ne-a sunat și ne-a spus că ai plecat în grabă de la ea. Nu a vrut să ne spună nimic.
În momentul acela ochii mi s-au umplut dinou de lacrimi, dar am reușit să le povestesc.
- Ce nemernic! spune Ioana
- E ok fetelor! Nu mai sunt supărată.
Am mai stat puțin și am povestit după care telefonul meu a început să vibreze.
CITEȘTI
De la natural la supernatual
Teen Fiction#tocilară #badboy #superputere #ciudată #iubire #prietenie
