De la natural la supernatual

Capitolul 2

Capitolul 2

  Strălucirea soarelui mă forța să deschid ochii. Oh, eram în curte... M-am dus la baie și când am trecut pe lângă ceas mi-am dat seama că mai aveam cinsprezece minute ca să  nu pierd trenul care mă ducea la Paris cu un proiect școlar..

  Mi-am luat repede geanta care era gata de două zile și am plecat. Am ajuns la tren și m-am urcat în ultimul vagon deoarece era gol. La următoarea stație niște băieți au urcat în vagonul  în care mă aflam eu. Unul din băieți s-a așezat lâgă mine.

  Nu-l priveam, dar în reflexia geamului părea drăguț.. La scurt timp cineva a deschis o pungă cu chips-uri și cel de lângă mine m-a întrebat dacă vreau.. M-am întors tăcută și am dat din cap refuzând. Atunci l-am privit în ochi.. Era chiar drăguț. Aveam un sentiment în stomac pe care nu l-am mai avut până atunci.. Defapt, am mai avut acel sentiment când îmi era foamne.

  Ajunsem la câțiva metri în fața celui mai lung tunel. Îmi era frică de întuneric.  Becurile trenului nu se aprinseră. Am început să respir din ce în ce mai greu. Deodată mi se tăie respirația.

  Cineva mă prinse de mână. Era o mână de băiat. Cel ce mă prinse de mână era băiatul de lângă mine.

  -Nu am avut onoarea să te cunosc. Cum te cheamă?

  Am ridicat brusc privirea și parcă eram mai îndrăzneață ca oricând.

  -Kira.. Pe tine?

  - Mă numesc Dylan. Dar prietenii îmi spun Dy. Poți să-mi spui și  și tu așa.

  Obrajii mi se înroșiră și parcă luam foc. Am fugit repede într-un alt vagon și i-am scris repede lui Doris ce s-a întâmplat. Ea mi-a spus că m-am îndrăgostit.

  Nu credeam acest lucru. Nu există iubire la prima vedere. Cel puțin nu în tren.

  Mi-am închis telefonul deoarece Doris îmi scria întruna. M-am întors în vagon și priveam pe geam. Se înserase tare. În tren se răcorise puțin așa că m-am acoperit cu o pătură. La următoarea stație toți băieții se dădură jos, mai puțin Dylan.

  -Tu nu pleci cu ei?

  -Nu. Eu mă duc la Paris cu un proiect și dacă va fi destul de bun voi primi bursă și voi putea să rămân să studiez acolo.

  În acel moment am sărit și i-am spus:

  -Nu se poate.. Și eu fac același lucru.

 De atunci nu am mai scos nici un sunet. Simțeam că mi se închid ochii. Ușor am adormit și capul mi-a căzut  pe umărul lui Dy.