De la natural la supernatual

Capitolul 22

Capitolul 22

   Dylan se uita la mine întrebător. Persoana de la ușă a început să bată. Bătea așa de tare de parcă ar fi vrut să rupă ușa. Mă gândeam la ce-i mai rău. Dacă sunt hoți sau bătăuși? O Doamne.

-         Stai aici! mi-a poruncit Dy.

-         Dar..

-         Niciun dar, a spus el în șoaptă

  A luat bâta de la lacrosse și se îndrepta spre ușă. A deschis-o. În momentul următor niște țipete au tulburat liniștea. Inima mea nu mai bătea. Privirea mea era ațintită spre ușă. Am început să deosebesc trei siluete ce fugeau spre mine. Siluete de fată.

-    Oh, Doamne! M-ați speriat!

      Erau fetele: Dalia, Ioana și Adriana. Le urăsc! Cum pot să mă sperie așa?

-         Ne pare rău. Chiar nu vroiam să te facem să suferi. Ne-am dat seama că nu am făcut bine dupărându-ne pe tine.

-         Nu e nicio problemă fetelor. Eu sunt cea nedreaptă. Trebuia să vă spun. Veniți aici!

  În momentul următor o îmbrățișare puternică a șase mâini m-a înconjurat. Mă simțeam bine chiar dacă nu puteam să respir.

-         Și cu mine cum rămâne? a spus Dylan cu o față de cățeluș.

  Toate ne-am uitat râzând spre el și am deschis brațele. Acum o îmbrățișare a opt mâini mă înconjura. Parfumul bărbătesc a lui Dy a învăluit strânsoarea. Mă simțeam bine. Nu trebuia să mint. Acum fapta e consumată. N-am ce face.

  După ce ne-am desprins am început să povestim și mai apoi ne-am uitat la un film. Era comedie plus ceva dragoste. Ei bine, înțelegeți voi. Ochii mei se făceau din ce în ce mai grei. Cred că și ale fetelor deoarece se rezemau cu capul de spatele canapelei. Doar Dylan părea ok, deoarece își ținea capul drept pe umeri.

-         Noi o să plecăm, am spus fără să le întreb pe fete.

-         Nu puteți pleca la ora asta singure. Mâine nu trebuie să mergeți la școală. Am două camere libere. Puteți dormi acolo.

   Un zâmbet mi-a înflorit pe față și în clipa următoare l-am sărutat pe obraz, iar el mi-a răspuns sărutului, îmbrățișându-mă.

-         Mulțumim.

  Ne-am ridicat și am început să urcăm scările. Dylan ne arătă camerele iar noi ne-am instalat acolo. Am stat în cameră cu Adriana deoarece m-am obișnuit cu ea.

  Se făcuse ora doi dimineața și nu puteam adormi. M-am ridicat din pat ușor să n-o trezesc pe Adri și am ieșit pe ușă. Gura mi se uscase așa că am coborât în bucătărie cu speranța să găsesc apă. Unele scări scârțâiau sub greutatea mea, așa că mă făceau să mă strâmb. Ajunsă în bucătărie am deschis frigiderul și am putut să observ o sticlă cu apă. Când să inched ușa în fața mea a apărut Dylan. M-am speriat atât de tare încât era să țip.

-         Ce cauți aici? mă întreabă el amuzat de reacția mea.

-         Mi-era sete și nu pot să adorm.

-         Ei bine, nici eu! mi-a spus dându-mi o cană din dulap.

  Ne-am așezat la masă. Fără să vreau m-am uitat pe geam. Am putut observa milioanele de fulgi care dansau în fața geamului. Dy mi-a observat fățuca veselă și mi-a aruncat o față. Am deschis gura vrând să spun ”a” dar nu am putut. Mi-am pus geaca pe mine, care îmi era extreme de largă, și am tulit-o pe ușă. Era așa frumos afară. Am ridicat privirea, mi-am întins mâinile și am început să mă învârt. Nu mai simțeam pămâtul sub picioare. O Doamne! La propriu. Mi-am luat zborul! Încep să nu mai pot controla chestile astea. Nu contează. Acum e un moment special.

   Dylan a țâșnit pe ușă, iar când m-a văzut era puțin mirat.

-         Nu mă înveți și pe mine să zbor?

Am coborât ușor și l-am prins de braț. Ușor..nici el nu mai simțea pământul. Era o senzație mișto, cu toate că era greu. Nu am putut să-l ridic mult și apoi ne-am dat drumul în răpadă. Eram amândoi pe spate. Mi-am întors privirea spre el. Mi-a repetat gestul. Acum ne priveam în ochi.. Simt că mă pierd. Se apropie de mine. Ce să fac?