De la natural la supernatual

Capitolul 14

Capitolul 14

  A trecut și acea zi și încă două săptămâni la fel. Nu am mai vorbit cu Dylan de atunci și nu am mai avut idei nebune. Aa. Un băiat mai mare s-a luat de Ioana. M-am răzbunat pe el umplându-i dulapul cu postere cu Barbie. A fost amuzant. Eram mândră de mine dar începeam să mă transform tot mai mult în acea fetiță de pe stradă.

  La prânz m-am dus la cantină. Nu le-am văzut pe fete nicăieri așa că m-am pus singură la o masă. Lângă mine s-a așezat cineva. Era Dy. Ce căuta aici?

-         Nu pot sta departe de tine. Mi-am dat seama că am greșit. Mă poți ierta?

-         De ce vrei să te iert? Nu am fost supărată vreodată. Nu pot sta supărată pe cineva. Doar că te evit. De ce vrei să vorbești cu mine? Ai atâtea fete frumoase la picioare. Ce vrei cu mine? Sunt o simplă ciudată pe care nimeni nu o bagă în seamă.

-         Ești specială.

  Mi-am dat ochii peste cap și el a plecat. Mă jucam cu mâncarea din farfurie. Arăta oribil. Mi-am închis ochii și m-am trezit cu o palmă peste față. Toată lumea se strânse în jurul meu.

-         Nu te apropia de Dylan!

  Mi-a spus o voce pițigăiată. Era Miremi. Am încercat să fiu calmă.

-         Srai calmă fato. Nu mi-e frică de tine. Nu m-am apropiat de Dylan și nici n-o s-o fac. E un idiot!

  S-a uitat urât la mine de parcă ar vrea să mă omoare pe loc.

-  Plecați imediat de aici! s-a auzit vocea autoritară a Adrianei. Chiar e o adevărată zeiță!

- Oh! Fetelor!

  Au venit repede și m-au luat în brațe.

-         Ce ai pățit? a spus Ioana în timp ce a pus mâna pe obrazul meu și a văzut o dâră roșie.

-         Nimic important. Miremi a făcut o șcenă de gelozie. Credea că e ceva între mine și Dylan.

  După ce am terminat de mâncat am plecat cu fetele spre clasă. Toată lumea se uita la mine. Ba chiar o fată a întins degetul spre mine și a spus         ”Aceasta e fata care a înfruntat-o pe Miremi!”

  Mă simțeam ciudat văzând că toată lumea se uită la mine. Am intrat repede în clasă  și mi-am văzut colierul de la bunica (îl lăsasem în dulap deoarece îmi aducea aminte de bunica, ea e în ceruri) rupt în bucăți și aruncat pe bancă. Un zâmbet malefic a apărut pe fața lui Miremi. Am adunat colierul și l-am strâns, apoi am ieșit rapid din clasă și am început să plâng. M-am dus în spatele școlii și m-am așezat într-un colț. Simțeam că mă scurg. Nu mai vedeam bine. O figurină ce puse în fața mea. Nu știam cine-i. În momentul următor am leșinat.

  ***

  Ce naiba? Am deschis ochii și eram într-o încăpere albă. O Doamne! Sper că nu eram la spital. Cineva era pe scaun lângă mine. Era Ioana.

-         Bună! Văd că te-ai trezit. Ce mai faci?

-         Unde sunt? Spune-mi că nu la spital!

-         Nu.. nu ești la spital. Ești la cabinetul medical al școlii.

  Am dat să mă ridic deoarece mi-am amintit de colierul bunicii.

-         Stai! Ușor! Mai trebuie să te odihnești!

-         Dar.. colierul bunicii……?

-         E la Dylan.

-         La cine? De ce i l-ai dat nenorocitului ăluia?

-         Pentru că el e cel ce te-a găsit și te-a adus aici!

  Deci el era omul acela ce s-a apropiat de mine înainte să leșin.  Deci se mai gândea cu adevărat la mine? Milioane de gânduri s-au năpustit asupra mea și nu le puteam  rezista. Am adormit dinou.