Gray // YoonKook

7

Cand Jungkook s-a trezit și a realizat ca este in camera sa și nu la centru a început sa se agite, coborând in graba scările căutându-l pe Yoongi cu privirea peste tot dar in zadar. S-a înjurat pe sine pentru ca nu i-a cerut numărul de telefon ca sa poată da de el, lucrurile sale stăteau in același loc ca data trecută, atunci el unde era ?

Panica punea stăpânire pe Jungkook, dacă era acasă și nu la centru însemnă că cineva l-a adus acasă, dar cine? În timp ce se plimba dintr-o parte a sufrageriei încercând să-și de-a seama cine l-ar fi putut aduce acasă, Yoongi a apăsat cât de încet a putut clanța și a intrat în casă, lăsându-și teneșii în suportul lor. În drumul său spre casa lui Jungkook s-a gândit serios să se întoarcă l vechiul său apartament, acum că avea să înceapă tratamentul și avea să recâștige bani din muzică nu-l mai putea deranja pe Jungkook. Când Jungkook l-a văzut pe Yoongi intrând asemenea unui hoț în casă fruntea i s-a descrețit și supărarea i-a fost înlocuită de un zâmbet larg.

— Am fost atât de ingrjorat, a spus Jungkook luându-l în brațe. Să nu mai pleci niciodată așa, te rog.

— Jung.. Nu pot să respir, la dracu! S-a răstit stins Yoongi făcându-l pe Jungkook să-l lase pe propriile picioare.

— Îmi pare rău, doar că m-ai speriat, a spus în timp ce își freca ceafa. Jungkook nu mai era obișnuit să primească persoane acasă, era obișnuit ca ele să dispară din viața sa ceea ce îl făcea să se simtă anxios. Unde ai fost?

— Am fost până la compania pentru care lucrez, a spus în timp ce își îndesa lucrurile în ghizodan.

— Ahm.. Nu-mi amintesc cum am ajuns acasă, a spus privind pe geam.

— Eu te-am adus, am încercat să te trezesc dar mormăiai ceva ciudat.

— Înțeleg, cred că am nevoie de somn, a spus și râs. Vrei să pleci, a contat privind podeaua în încercarea sa de a nu plânge.

Deși era obișnuit ca oamenii să apară și să dispară la fel de rapid cum au venit din viața sa, Jungkook spera ca măcar Yoongi să rămână o perioada cu el. Se simțea singur și tocmai de aceea se afunda în munca la centru încercând să scape de sentimentul de singurătate.

— Trebuie să plec Jungkook. Ce o să spună familia ta sau iubita ta când or să vadă că ai adus acasă un instabil psihic ca mine, care te poate bate în somn?

Yoongi nu avea o părere foarte bună despre el, chiar dacă lucrase mult la își contra furia și se afunda în muncă pentru a nu avea timp de alte lucruri care i-ar fi putut provoca stările nervoase, încă era nesigur pe el.

— Familia mea? A întrebat și a râs amar. Nu mi-am mai văzut familia de când am absolvit liceu. Plus că, n-am o iubită. Dacă aventurile de o noapte se pun, am vreo o mie, a spus și a râs trist. Yoongi începea să se simtă puțin trist, nu putea să-l lase singur pe Jungkook, cel puțin nu în seara asta când era trist, știa cum este să nu ai o familie sau o persoană care să-ți fie alături în momentele grele.

— Ahmh, cred că pot rămâne, a spus după un moment de liniște. Spune-mi că ai un pian pe aici pe undeva.

— Pian? Normal că am, cine nu are un pian în secolul XXI?

— Un psiholog? A întrebat râzând Yoong fiind uimit de reacția băiatului.

— Ești ciudat, a constat Jungkook mergând spre camera de sub scări unde se afla pianul bunicului său. A fost pianul bunicului meu, a spus dându-se din ușă. Te rog, ai grijă de el.

— Mulțumesc, Jungkook.

— Știi să cânți la pian? A întrebat Jungkook privind lung obiectul muzical de care nu se mai atinsese de ceva timp.

— Știu, doar că, compun. Am niște melodii de compus pentru niște prieteni, a spus frecându-și ceafa un obicei pe care îl prinsese la cel mai tânăr.

— Asta este minunat! Vreau să te aud!

— Cred că este în regulă, doar că doar că nu am o melodie nouă.

— Orice melodie este bună, a spus zâmbind Jungkook arătând spre scaunul pianului.

Yoongi a oftat și a început să apese clapele pianul cu grijă, chiar dacă își vindea muzica încă se putea bucura de ea. Iar, So far away era o melodie în care își pusese tot sufletul.

— Cum a fost? A întrebat rușinat Yoongi după a terminat refrenul piesei.

— Știu melodia asta, nu-mi spune! A exclamat Jungkook. Tu ai compus-o?

— Ah, da. Am compus-o pentru cineva.

— Suran, corect? A întrebat Jungkook și Yoongi a aprobat timid din cap. Totuși, nu înțeleg. De ce îți vinzi piesele, ai putea să ai o carieră de succes.

— Obișnuiam să compun pentru mine și prietenii mei când era mai stabil psihic, cred că într-un fel muzica mă ține la suprafață. Totul a început acum doi ani sau ceva de genul, când am dispărut din lumina reflectoarelor m-am ascuns la propriu într-un studio, continuam să compun pentru diverși artiști, niciodată nu m-am gândit că o să ajung să-mi vând muzica. A spus și a râs trist trecând cu degetele peste clapelepianului, dacă m-ai fi întrebat acum cinci ani dacă vreodată am să-mi vând muzica aș fi răspuns probabil că, nu. Doar că lucrurile s-au schimbat, nimic nu mai este la fel. Eu nu mai sunt la fel, Yoongi a murit când Suga a început să vândă melodii pentru a putea face bani, ca și compozitor companiile nu te plătesc bine și trebuia cumva să supraviețuiesc. E frustrant.

— Nu fi trist, hyung. A spus Jungkook. Oamenii se schimbă, muzica este muzică în orice limbă, orice moment. O să face vocile alea să dispară și Yoongi o să revină la suprafață. Nu o să mai înfrunți lumea singur.

Dintr-un motiv sau altul Yoongi avea încredere în vorbele lui Jungkook, era greu pentru o persoană care a stat singură atât timp să aibă încredere într-o peroadă oarecum necunoascută. Dar, Jungkook era la fel de singur precum era el.