Gray // YoonKook

In the end.

Yoongi se juca cu mâncarea din farfurie, își dorea să scape de piatra pe care o avea pe inimă de la începutul relației sale cu Jungkook, simțea că trebuie să fie sincer cu oamenii din fața sa și totuși, cuvintele nu voiau să iasă.

Dacă părinții lui nu or să fie de acord cu el și o să-l deaspartă de el? Ce o să facă? Totul se învărtea în jurul lui Jungkook. Jungkook îi promisese că mereu o să fie alături de el și că nu o să-l lase singur, dar atunci părinții lui nu erau incluși, dacă avea să-l de-a uitării din dragostea pentru părinții săi?

— Nu trebuie să vorbești despre asta dacă nu-ți dorești, a spus calmă mama lui Jungkook. Dar, mănâncă, te rog.

— Mama are dreptate, nu trebuie să faci asta, i-a zâmbit Jungkook. Mănâncă, te rog.

Yoongi a oftat și și-a închis o secundă ochii.

— Dacă nu am să fac asta, nu am să mă mai pot privii în oglindă. Vă roag doar să nu mă urați prea tare, a zâmbit trist și Jungkook i-a apucat mâna.

Încet cuvintele frânte ale lui Yoongi au început devenind adesea șoapte pline de durere reamintindu-și toate momentele grele. Momentele când era văzut doar ca o mașină de făcut bani, momentul când fusese abandonat de cei pe care obișnuia să-i numească familie, toate abuzurile atât fizice, psihice dar și sexuale pe care le îndurase, momentul în care Jimin și Taehyung l-au scos noaptea din centrul în care era internat chiar dacă riscau să-și piardă locul de muncă, momentele în care dormea la agenție pentru că era prea speriat să meargă acasă, momentul în care ajunsese la centru și fusese primit în cel mai urât mod, momentul în care Jungkook îl scosese din centru și avusese grijă de el pentru că era convins că el nu era nebun, chiar și momentul în care a fugit ca un laș de Jungkook pentru că nu știa dacă sentimentele sale erau corecte sau nu, chiar și momentele când Jungkook plecase de lângă pentru a îl face să realizeze că se poate descurca și singur.

Momentele pe care el le povestea nu erau retrăite doar el ci și de Jungkook care îl ascunsese la propriu în brațele sale când i-a auzit suspinele.

— Este suficient, a șoptit Jungkook.

Părinții lui Jungkook îi priveau triști, niciodată nu ar fi crezut că în spatele zîmbetul gumat al lui Yoongi se afla așa o poveste.

— V-Vă rog,nu-l luați de lângă mine, a șoptit scoțându-și capul din pieptul său și mama sa l-a îmbrățișat strâns.

— Niciodată, niciodată să nu mai vorbești prostii, a spus încercând să nu plângă.

— Poate am eșuat ca părinți și am greșit mult de-a lungul timpului dar ne dorim să vă vedem fericiți, a spus tatăl lui Jungkook. Nu ne-am mai văzut fiul de mult zâmbit cum zâmbește în preajma ta și nu ne putem dori mai mult.

— Nu ești nebun, bine? I-a zâmbit mama lui Jungkook ștergându-i lacrimile. Ești ca și fiul nostru, cum aș putea să vă iau fericirea?

Yoongi a zâmbit slab și l-a privit pe Jungkook care îl chema din priviri înapoi în brațele sale.

— Trebuie să recunosc că vă stă bine împreună.

— Ți-m spus că o să fie bine, i-a zâmbit Jungkook înainte de a îl îmbrățișa strâns. Chiar credeai că o să las pe cineva să te ne despartă? L-a întrebat și Yoongi a negat mișcându-și capul.

— Fiți doar fericit,