Makari

Capitolul 26

Îmi sprijineam coatele de genunchii îndoiți, cu țigara între degete a cărui fum se unduia în aer și privirea pierdută în zare. Mintea îmi era goală, niciun gând nu o tulbura și nici coșmarul, pe care-l aveam în mod obișnuit, nu a reușit să o zguduie. Probabil pentru că a început să mi se rupă de toate.

Fenrys și-a făcut apariția la picioarele mele, băgându-și capul printre genunchii ca să-l mângâi. Mi-am trecut absent degetele prin blana deasă și pufoasă, primind din partea sa un lătrat apreciativ și o fluturare din coada stufoasă. Acea făptură necuvântătoare era singura care mă cunoștea cel mai bine. Spre deosebire de restul, Fenrys îl cunoaștea pe adevăratul Makari și nu-l judeca sau critica.

Patrupedul ce scotea limba acum la mine era un așa zis cadou din partea mamei când aveam vreo șapte ani. Îl găsise la un colț de stradă, zgribulit de frig și flămând, așa că l-a adus acasă și ne-am ocupat de el până a prins putere. Era o bucurie pentru mine, căci nu mă mai simțeam singur. Numele său provine dintr-o legendă pe care mi-o povestea bunicul despre un lup alb, neînfricat, care și-a învins soarta, pe nume Fenrys.

La fel ca mine, Fenrys văzuse multe pentru un cățel. Fusese martor la destule episoade neplăcute și chiar o încasase și el de câteva ori când îmi luase apărarea. Țineam minte că l-a mușcat de picior pe cel cu care era cuplată maică-mea, doar pentru a mă proteja de loviturile de curea pe care le primeam pe spate. Atunci, primise și Fenrys trei lovituri aprige, care l-au făcut să schelălăie agonizant de dureros. Cu toate acestea, nu se clintise de lângă mine. Îl îmbrățișam strâns și plângeam alături de el durerea pricinuită de un monstru.

De atunci, s-a format o legătură puternică între noi. Ori de câte ori nu i se părea ceva în regulă, avea grijă să-și arate colții ascuțiți, gata să rupă pielea de pe oasele celui care încerca să se apropie cu vreun deget de mine. Ne protejam unul pe altul. Știam că aveam spatele asigurat și asta îmi oferea un sentiment plăcut. Nu mă simțeam singur. Bine, mai era și Xian, dar cu el era altă poveste.

Că tot veni vorba de el, oare unde naiba era?

Parcă Dumnezeu îmi ascultase gândurile, căci claxonul strident al mașinii sale, un Dodge Charger de un negru lucios cu diferite inscripții, m-a făcut să scot o înjurătură colorată pentru că mă speriase.

I-am putut vedea zâmbetul amuzat a lui Xian prin parbrizul mașinii când a parcat-o fix în fața mea. Cred că își dăduse seama de cuvintele ce mi-au părăsit buzele.

Am tras un ultim fum din țigară înainte să zdrobesc chiștocul rămas de scrumieră. Bunica mă lua la rost adesea pentru chiștoacele pe care le găsea pe alee. Îmi spunea că mi-a dat scrumiera cu un scop, nu să o țin pe post de bibelou.

Mi-am luat la revedere de la Fenrys, de la bunica îmi luasem deja și primisem o sumedenie de săruturi pe obraji, pe care-i strânsese de careva ori între degete. Patrupedul m-a urmat pâna în dreptul mașinii șatenului. Am deschis portiera și urechile au început să-mi plângă la valul de muzică ce răsuna puternic înăuntru. Xian s-a aplecat peste schimbător, cu un zâmbet tâmp, făcându-mi semn să intru.

M-am uitat la Fenrys și el s-a uitat la mine, parcă cu părere de rău că m-am pricopsit cu un asemenea prieten pe cap. Oare era prea devreme să dau înapoi?

— Ce stai acolo ca momâia? Mișcă-ți fundul înăuntru, a bătut scaunul din piele de lângă el.

Ce-a fost în capul meu când am acceptat?

— Sau nu te lasă bățul să te așezi?

L-am săgetat cu privirea ceea ce l-a făcut să se amuze.