Makari

Capitolul 29

Câteva zile mai târziu vremea mohorâtă și ploioasă a luat locul soarelui care încerca să ne încălzească atât cât putea cu razele lui palide. Atmosfera devenise una deprimantă și parcă te împingea înapoi în pat pentru încă o rundă de somn, departe de frig și stropii de ploaie ce se izbeau violent de asfalt.

Și eu aș fi putut fi acum acasă înfofolită într-o pătură, cu un ceai cald în mână și o carte bună, dar nu, eu bântuiam pe străzi cu jacheta adunată deasupra capului. Ploua de rupea și încercarea mea de a mă acoperi cu jacheta pe care am folosit-o pe post de umbrelă nu prea a dat roade, căci în doar câteva minute apa mi-a pătruns până la maiou, făcându-mă să mă cutremur la contactul dintre pielea caldă și apa rece. Bineînțeles că în grabă de azi dimineață pentru a nu întârzia la școală nu mi-a trecut prin cap să-mi fi luat o umbrelă. Poate că dacă aș fi avut una la mine, acum n-aș mai fi arătat ca un pui de pasăre bătut de soartă.

Pierdusem autobuzul după care mai și alergasem în speranța că-l voi prinde, dar bineînțeles că universul a complotat împotriva mea. Șoferul se gândise că mi-ar prinde bine puțină mișcare pe o vreme atât de splendidă, așa că mă trezisem cu ușa-n nas și cu mirosul de cauciucuri umplându-mi nările. Cum Davina se confrunta cu o migrenă și nu dăduse pe la școală altă soluție de a ajunge acasă pe ploaia aia nu aveam, iar mulțumită amabilității șoferului mersul pe jos se dovedise soluția perfectă.

Dacă știam că norocul meu zburase pe altundeva în această dimineață și în schimb mi se lipise o etichetă cu ghinionul pe frunte, nu m-aș mai fi obosit să mă ridic din pat. N-aș fi făcut niciun pas, aș fi zăcut în așternuturile moi și călduroase până ar fi răsărit soarele.

Am renunțat la a mă mai acoperi cu jacheta, cu sau fără ea tot același lucru era. Mi-am îndepărtat o parte din părul ce mi le lipise de obraji și am clipit des pentru a înlătura apa ce-mi încărca genele. M-am uitat la cer și alte câteva picături m-au lovit peste chip. Am strâns baretele ghiozdanului în palme și mi-am continuat drumul, de parcă practicam mersul prin ploaie în fiecare zi.

O secundă mi-a trebuit, nu mai mult, să ajung udă din cap până-n picioare, ca și cum nu era suficient cât îndurasem. O mașină trecuse în viteză pe lângă mine și deși a avut posibilitatea să ocolească băltoaca de pe șosea, a trecut fix prin ea, oferindu-mi un duș ca la carte. În primele secunde nici n-am reacționat, rămânând încremenită cu mâinile pe lângă corp.

— Cred că-ți bați joc de mine! am șuierat printre picături ce mi se prelingeau pe față.

Mi-am strâns pumnii și am clipit des pentru că privirea-mi era blurată. Oare acum ce mai urma? Să cad într-un canal? Astăzi chiar era ziua mea cea norocoasă. Mă întrebam cum de dintre atâtea persoane tocmai pe mine m-a ales universul să-și verse toate supărările.

Am tras aer adânc în piept și l-am eliminat printre buzele reci, ridicându-mi brațele ca să-mi șterg chipul ud, dar și ochii. M-am îndepărtat de această dată de marginea trotuarului și am mers paralel cu magazinele pe lângă care treceam în drumul meu. Poate în acest fel nu mă mai trezeam cu un alt duș. Măcar dacă mi se dădea și gel de duș sau șampon ca să fie cu un scop, economiseam apa de acasă, dar așa era o risipă.

I-am mulțumit Domnului de nu știu câte ori când m-am văzut pe alea casei, teafără fără niciun alt incident. Am aruncat o privire fugitivă asupra florilor mele în timp ce mă îndreptam spre verandă. Ploaia din ultimele zile a afectat pământul și bobocii abia înfloriți astfel încât petalele anumitor flori zăceau acum pe gazon. Probabil că îndată ce trecea ploaia și soarele se ivea după nori ar fi trebuit să mă ocup puțin de grădină. Am cam neglijat-o în ultima perioadă de timp. Cred că unele chiar ar fi trebuit să le mut în ghivece pentru a le proteja mai bine.