Makari

Capitolul 19

O gheară ca de fier mi-a cuprins gâtlejul și m-a smuls cu forță din lâncezeală, odată cu  amintirile ce mi se derulau asemenea unui film de acțiune pe sub pleoapele strânse, obosite și îngreunate.

Ochii mi s-au deschis larg și ceața s-a evaporat subit, mușchii corpului zvâcnindu-mi  puternic pe sub pielea pătată de un strat fin de sudoare. Mâinile încleștate în cearșaful deja motolit pe pat și răsuflarea întretăiată erau semnele unui alt vis, care nu a făcut altceva decât să mă expedieze, ca-n majoritatea zilelor, din somn. Stomacul mi se urcase-n gât și gustul de fiere îmi umpluse gura, care și așa era uscată. Am înghițit cu greu în sec, ca și cum o frânghie imaginară era petrecută în jurul gâtului meu.

M-am ridicat în capul oaselor, cu o pulsație în tâmpla stângă, strângând din dinți și mormăind o înjurătură cu ochii spre draperia pe jumătate trasă. Lumina slabă provenită de la razele soarelui ce s-au infiltrat prin perdea îmi deranjau vederea, care încă nu se adaptase acelui mod. Privirea mi s-a pierdut preț de câteva secunde în gol, la fel și mintea, dar la scurt timp toate simțurile mi-au revenit la normal.

Mi-am trecut degetele prin șuvițele de păr asudate și cu marginea îndoită a tricoului mi-am șters broboanele de transpirație ce mi s-au îngrămădit pe frunte. Oasele mi-au pocnit când am decis să cobor din locul în care mă zvârcolisem mai bine de jumătate de noapte. Aveam nevoie de aer, deja devenise prea sufocant, iar mirosul de transpirație ce persista în cameră nu era tocmai plăcut.

Am înșfăcat pachetul de țigări, cam turtit, din buzunarul blujilor alături de o brichetă și am ieșit pe balcon în tălpile goale. Mi-am frecat ochii cu podul palmei când am dat de lumina dimineții, ce aducea cu ea un val de răcoare ce-mi făcuse pielea să se înfioare. Privirea mi-a fugit către balconul vecin, în timp ce încercam să scot o țigară cu degetele tremurânde, dar nu din cauza frigului. Era liniște. Perdeaua era trasă, la fel și draperia, însă geamul era deschis. Măcar unii mai puteau să doarmă.

Brigheta a scos ceva scântei când am dat să-mi aprind țigara și am scuturat-o de câteva ori, în speranța că nu se terminase gazul. Mi-am pus palma făcută căuș în dreptul gurii și am încercat din nou, iar de această dată flacăra a răsărit și am pufăit de câteva ori până s-a aprins țigara. Primul fum inspirat, direct în plămâni mi-a făcut mușchii să nu mai fie atât de tensionați, de parcă ar putea plesni în secunda următoare. Am tras un alt fum, de această dată mai cu poftă, simțind cum nicotina mi se răspândește în organism. M-am relaxat puțin și am expirat pe nări.

M-am aplecat puțin peste balustrada de lemn, cu coatele sprijinite de aceasta și gleznele încrucișate, privind undeva într-un punct fix, unde toate amintirile s-au adunat la un loc și au început să-mi danseze pe retină. Jignirile, bătăile îndurate, zilele în care rămâneam flămând până seara târziu. Visul sau mai bine spus, coșmarul nu făcea altceva decât să-mi reamintească pentru a nu știu câta oară că locul meu nu era în această lume.

Mi-am privit brațele acoperite în mare parte de petele de cerneală realizate cu ceva timp în urmă. Mai mult sau mai puțin importante, tatuajele au contribuit la crearea imaginii și personalității de astăzi. Acele desene, cum le numeau alții, mă defineau ca persoană și doar eu știam semnificația din spatele lor. Puțini erau cei care știau că unele tatuaje inserate pe epidermă ascundeau povești ce se voiau de mult uitate, semne de ,,bună purtare'' și răni ce odată cu trecerea timpului ar fi trebuit să se estompeze, dar parcă tot mai rău era.

Mă uitam și dincolo de acele tatuaje încă puteam vedea pielea brăzdată de urmele actelor de violență pe care a trebuit să le îndur când eram doar un copil, speriat și confuz. Primii opt ani din viață au trecut cum au trecut, dar următorii trei au fost plin de chinuri și urlete, care-mi făcea și acum stomacul să se strângă. Nu-mi aminteam o zi din acei trei ani în care să nu fi primit măcar o palmă. Eram bătut acasă, cât și la școală pentru că se răspândise zvonul că eram doar un bastard, iar locul meu nu era printre ei. Nu eram de nasul lor. Cuvintele răutăcioase ale copiilor la adresa mamei, cât și a mea, mi-au marcat copilăria. Ajunsesem la performanța de a fi cunoscut sub numele de bastard. Să nu mai spun că mama era considerată o femeie ușoară, cu un copil pe capul ei și care sărea de la un bărbat la altul.