Makari

Capitolul 14

Mirosul înțepător al dezinfectantului îmi irita nările cu fiecare inhalare, pe care eram nevoită să o fac pentru a-mi stăpâni impulsul de a țipa din pricina usturimii. Cu degetele bine înfipte în materialul cearșafului ce acoperea salteaua patului din cabinet, am lăsat-o pe asistentă să-mi șteargă urmele de sânge cu un tifon îmbibat în acea soluție, care-mi făcea pielea să ardă.

Femeia cu părul de culoarea spicului de grâu, îmbrăcată într-un halat alb pe deasupra unei rochii simple și ochelari cu rame subțiri pe nas, m-a privit cu sprâncenele ridicate când am icnit. Mi-am mușcat buza de jos, iar în ochii ei am citit compasiunea, în timp ce tampona rana, având grijă să nu depună prea multă presiune.

Plămânii mi s-au golit de aer când s-a îndepărtat de mine, aruncând la coșul de gunoi toate tampoanele roșiatice pe care le-a utilizat în dezinfectarea rănii. A revenit la mine cu un spray și un bandaj sigilat. Mi-a prins încheietura mâinii cu degetele acoperite de materialul mănușilor albe și a ridicat brațul în aer, pulverizând spray pe porțiunea respectivă. Ah, ce rece era!

— O să ajute la cicatrizarea rănii, m-a înștiințat cu blândețe în glas.

Doamna Reyes, după cum scria pe ecusonul prins în piept, mi-a oferit un zâmbet compătimitor în momentul în care am strâns din buze la senzația de arsură. Nu m-ar fi deranjat dacă ar fi suflat puțin pe rană, așa cum făcea mama când eram mică. Ca prin minune, nu mai simțeam nicio durere. Sau poate era doar în capul meu.

Foșnetul creat de desfacerea bandajul steril și atingerea caldă pe braț mi-au captat atenția. Asistenta îmi înconjura cu acel material alb antebrațul. Sprâncenele adunate și fruntea încrețită denotau concentrarea cu care lucra astfel încât nu-și dorea să îmi provoace mai multă durere.

— Am terminat aici, drăguță, m-a anunțat cu seninătate în glas, scoțându-și mănușile și aruncându-le direct în coș.

Am putut răsufla, în sfârșit, ușurată întrucât chinul s-a terminat și mi-am mijit ochii la noua operă de artă.

— Asta e pentru durere, mi-a întins o pastilă și un pahar de plastic cu apă, pe care le-am acceptat cu o ușoară reținere.

N-am putut să nu strâmb din nas când o parte din pastilă mi s-a dizolvat pe limbă, făcându-mă să mă cutremur puțin. Gustul amar din gură m-a determinat să dau pe gât restul de apă ce se afla-n pahar.

— Iar asta pentru a o îndulci, a scos din buzunarul halatului o acadea roșie și mi-a întins-o cu un mic zâmbet întipărit pe buzele conturate cu un ruj roz pal.

— Mulțumesc, am rostit și am apucat între degete răsplata, schițând un mic zâmbet în colțul gurii.

Trecuse ceva timp de când nu mi mai oferise o asemenea acadea. Obișnuiam să primesc câte o bomboană de fiecare dată când făceam câte o vizită la medic pentru că am fost fetiță cuminte și curajoasă. Păcat că o parte din curajul de atunci, a dispărut acum. Uneori mă întrebam dacă nu cumva îmi era frică și de propria umbră.

Mi-am luat la revedere de la doamna Reyes, dar nu înainte de a-i mai mulțumi încă o dată pentru ajutor și pentru acadea, care mi-a ridicat puțin moralul. Situația era clară, aveam nevoie de o scutire medicală pentru sport. Am părăsit cabinetul cu gândul de a face ceva în legătură cu hainele de pe mine. Tricoul era murdar de pete de sânge, iar pantalonii zici că au fost victima colților unui câine nărăvaș. Norocul meu era că aveam haine de schimb, altfel aș fi mers acasă arătând ca un om al străzii.

Chiar când credeam că norocul era de partea mea, căci niciun elev nu mișuna pe hol, am auzit câteva șoapte. Marea mi-a fost mirarea când l-am zărit pe Xian acompaniat de o domnișoară, alta decât cea din bibliotecă, una mai înaltă și mai slăbuță. Păreau că erau implicați într-o conversație, bine mai mult Xian vorbea, iar tipa îl asculta. Cred că șatenul îi făcea ochi dulci, după expresia oarecum măgulită imprimată pe chipul fetei și a obrajilor stracojii. Oare exista vreo zi în care Xian nu încerca să agațe o fată?