Makari

Capitolul 10

Dacă mai stăteam mult în aceeași poziție chircită pe scaunul din lemn, aveau să-mi înțepenească cu totul oasele. Și totuși, creierul nu transmitea niciun impuls membrelor de a-mi scuti corpul de durerea surdă.

Așteptam. Ce așteptam mai exact? Nici eu nu știam, dar așteptam de câteva ore, nemișcată pe scaun, înfășurată într-o pătură subțire. Soarele răsărise de ceva vreme și mă încântase cu razele lui călduțe, care îmi mângâiau chipul. Inpiram mirosul proaspăt și revigorant al ploii, simțindu-l cum îmi pătrunde până-n plămâni. Aerul, deși încărcat de umezeală, era ușor răcoros și plăcut, nicidecum sufocant.

Capul mi-a căzut într-o parte, pe umăr, ghemuindu-mă mai bine în acea pătură, care-mi îmbrățișa trupul. Ochii îmi erau pironiți pe balconul vecin, unde nu zărisem niciun fel de mișcare de când stăteam acolo. Perdeaua era trasă neglijent, iar o mică parte din mobilierul camerei era vizibil, dar oricât m-aș fi străduit să văd și altceva, nu-mi puteam vedea decât propria reflexie în geam. Realizam cât de penibil arătam, ca o omidă într-un cocon înainte să se transforme într-un fluture superb, plin de culoare. Doar că eu nu aveam să mă transform în nicio splendoare de fluture, ci rămâneam la stadiul de omidă. Cel puțin, așa bănuiam.

Surâdeam în sinea mea la propriile gânduri stupide și la imaginea pe care mi-o formasem cu ochii minții referitoare la cum aș arăta dacă aș fi o omidă. Nu cred aș fi fost foarte atrăgătoare. Nu că acum aș fi fost de o frumusețe rară, dar parcă mai bine era cum m-a lăsat Dumnezeu.

— Mereu ești matinală?

Vocea lui răgușită mi-a gâdilat auzul și fără să-mi dau seama inima mi-a sărit o bătaie. Am clipit mărunt și privirea mi s-a focusat asupra lui Makari, care-și aprindea o țigară. Ochii i-au urmărit buzele ce se mișcau pe filtru, trăgând adânc în piept tot acel fum toxic, care îți degrada plămânii încetul cu încetul. Se sprijinise cu coatele de balustrada de lemn, cu corpul ușor aplecat în față, lăsându-și greutatea pe un picior, ambele picioare fiind încrucișate la glezne.

Când ochii lui i-au fixat pe ai mei cu o profunzime care-mi despica pieptul, realitatea m-a lovit în moalele capului. Motivul pentru care așteptam. Era Makari. Îl așteptam pe el.

— Te holbezi.

Scoasă din transă din vocea lui, mi-am simțit obrajii cuprinși de un val de căldură și puteam jura că o tomată era o nimica toată pe lângă mine.

— Dar am impresia că privești prin mine, a remarcat, scoțând fumul de țigară pe nări.

— Îmi pare rău. N-am vrut să...

— Nu o să găsești nimic acolo, crede-mă, m-a întrerupt cu privirea rece și precaută.

N-am putut să nu mă încruntat la vorbele sale, urmărind norul de fum din jurul lui, înainte să-i captez privirea. Ochii aceia pe cât erau de frumoși, pe atât erau de glaciari.

Creierul procesa și analiza fiecare cuvânt din fraza pe care buzele lui au eliberat-o. Unde să găsesc? Dincolo de el? Makari îmi sugera în mod indirect că era gol pe dinăuntru? Era absurd. L-aș fi întrebat ce subînțeles aveau vorbele lui, dar nu îndrăzneam. Când eram în preajma lui îmi dispărea și ultima fărâmă de curaj.

— Ce cauți, Nesryn? a rostit și am putut simți în glasul lui o tentă de ironie.

Nici eu nu știam. Probabil căutam ceva care să-mi demonstreze contrarul vorbelor lui. Căutam o emoție, însă blocul de gheață din irisurile lui m-a împins doi pași înapoi, făcând ca întrega ființă să se cutremure.

— Aș vrea și eu să știu, am șoptit mai mult pentru mine, dar cred că șoapta mea a ajuns la el, căci buzele i s-au strâns o secundă pe filtrul țigării.