Makari

Capitolul 52

Buchetul de crini albi îmi tremura în mână pe măsură ce mă apropiam de mormântul lui Rhys, observând multitudinea de flori proaspete ce au fost depuse cu puțin timp în urmă. Cu siguranță părinții lui l-au vizitat dis de dimineață, așa cum obișnuiau să facă atunci când trebuiau să ajungă la muncă.

Am lăsat buchetul lângă cel al Davinei, atingând petalele florilor gingașe. Mereu lăsa aceeași trandafiri roz. La aniversarea de optsprezece ani Rhys îi adusese un buchet imens de trandafiri roz, iar când trandafirii s-au ofilit, Davina a realizat un tablou cu petalele uscate. Mi se strângea inima și acum când îmi aminteam de faptul că relația dintre Davina și Rhys fusese sortită eșecului înainte de a fi o relație propriu zis. O surprindeam adesea venind la mormântul lui Rhys, plângând sau expunându-și ofurile, pe care nu i le-ar fi spus în mod normal.

Mâna a atins piatra funerară, iar degetele au conturat fotografia cu Rhys în care zâmbea atât de vesel și plin de viață. Un junghi de durere mi-a străpuns pieptul, aducându-mi în colțul ochilor mici înțepături. Mi-am frecat vârful nasului, unde simțeam furnicături și am clipit des, alungând acea senzație sufocantă, care știam că o să revină cât de curând.

Cu greu am înghițit nodul din gât care mă împiedica să respir. Ori de câte ori veneam la mormântul lui Rhys simțeam că rămâneam fără aer, de parcă aveam în jurul gâtului o pereche imaginară de mâini care mă sugruma.

— Îmi pare rău, Rhys, am izbutit să vorbesc.

Mi-am pironit privirea pe chipul blondului din fotografie.

— Mi-am încălcat promisiunile. Am promis că nu voi plânge și uite că o fac. I-am îndepărtat pe toți, deși ți-am promis că nu o voi face. Îmi pare atât de rău.

O pală ușoară de vânt mi-a dat șuvițele de păr peste umăr ca o mângâiere.

— Doamne, e atât de greu...

M-am oprit pentru o secundă, înghițindu-mi suspinul ce stătea pe vârful limbii.

— M-ai învățat cu prezența ta, cu zâmbetele și glumele tale, iar acum îmi e greu să mă obișnuiesc cu absența. Spune-mi, cum aș putea să mă dezvăț de obiceiul de a te căuta oriunde merg?

Eram conștientă că nu avea să-mi răspundă nimeni, nici măcar Rhys nu ar fi putut, însă mă simțeam puțin mai ușurată când rosteam cu glas tare acele cuvinte.

— Tare aș vrea să mă îmbrățișezi acum și să mă tachinezi...ba că sunt o plângăcioasă, ba că lacrimile n-ar trebui să-mi păteze obrajii nici în cele mai fericite momente.

Mi-am șters lacrimile sărate cu podul palmei. Am luat plicul cu scrisoarea lăsată de Rhys din ghiozdan și mi-am mușcat buza, emoționată. Nu aveam nici cea mai mică idee ce mă aștepta.

— Îmi pare rău că abia acum îți citesc scrisoarea. N-am avut curajul să o fac până acum, am vorbit în timp ce desfăceam sigiliul plicului.

Degetele mi-au tremurat când am scos scrisoarea. Am tras aer adânc în piept, pregătindu-mă pentru orice îmi scrisese Rhys.

Draga mea Nes,

N-ai idee de câte ori m-am răzgândit și câtă hârtie am irosit încercând să-ți scriu aceste ultime gânduri. Trebuie să recunosc că mi-a fost mult mai ușor să le scriu celorlalți. Cu tine e mai greu, dar nu imposibil, după cum poți observa.

M-am gândit de atâtea ori la ce mă așteaptă de îndată ce voi pleca de lângă voi și au fost zile în care mă speria gândul că voi fi singur, fără prezența voastră, însă cu timpul am începu să mă obișnuiesc cu ideea. Moartea nu mi s-a mai părut la fel de înfricoșătoare. Poate că ceea ce mă îngrijora cel mai tare era nesiguranța a ce se va întâmpla mai departe,  cu tine, cu familia mea, cu Davina, după ce eu nu voi mai fi. Am încercat, ba nu, m-am străduit ca de fiecare dată să vă aduc zâmbete pe buze ca să vă amintiți de mine râzând, nu plângând. Nu întotdeauna cădeai în plasă, căci tu mă cunoașteai cel mai bine și știai atunci când sufeream, deși nu spuneam nimic.