Makari

Capitolul 11

Nici dacă m-ar fi băgat cineva în priză la 220 V, nu m-aș fi mișcat atât de repede. Mă agitam mai ceva ca un pepsi prin baia ce mi se părea că devenea din ce în ce mai îngustă cu fiecare minut care trecea. Îmi periam dinții cu o mână, în timp ce cu cealaltă încercam să-mi descâlcesc părul care-mi stătea în toate direcțiile. Nu am fost prea inspirată aseară când am decis să-l las să se usuce natural. Acum mă chinuiam să-l descurc și nu era deloc plăcut. Din când în când dădeam peste câte un câlț și strâmbam din nas din cauza durerii ce-mi făcea scalpul să usture.

Am mârâit cu periuța între dinți când un firicel de spumă de pastă s-a prelins prin colțul gurii direct pe tricoul meu negru. Degetele mi s-au încleștat pe perie și am privit pata inestetică de pe material, din zona pieptului. Așa îmi trebuia dacă uitasem să setez alarma.

M-am grăbit să scuip restul conținutului și să-mi clătesc cavitatea bucală de câteva ori cu apă rece. Mi-am tras tricoul peste cap și un geamăt plin de frustrare mi-a ieșit printre buze. Când am reușit să mă descotorosesc de el, l-am aruncat direct în coșul cu rufe. La nimereală am ales un alt tricou și mi-am adunat claia de păr cu ambele mâini, prinzând-o într-un coc la ceafă. Cam dezordonat, dar nu avea importanță. Oricum nu se uita nimeni la mine, eram prea banală să o facă.

Claxonul provenit de la mașina Davinei m-a făcut să tresar pe când îmi luam ghiozdanul de pe scaunul de la birou. Aceasta era modalitatea ei de a mă anunța că răbdarea ei avea o limită și că ar trebui să mă grăbesc dacă nu voiam să merg pe jos. Deja depășisem cele zece minute pe care mi le-a alocat de când m-am trezit cu ea în fața casei.

Nici n-am mai verificat dacă aveam toate cele necesare în ghiozdan pentru ziua de astăzi, ci doar l-am pus pe umăr. Am înșfăcat cămașa-n carouri de pe marginea patului și m-am grăbit să cobor scările, salutându-i în treacăt pe mama și pe tata, care se aflau în bucătărie.

— Scumpo, ce-i cu atâta grabă? a apărut mama lângă mine, pe când îmi legam șireturile la bocancii negri din piele.

Îmbrăcată într-una dintre pijamalele ei de mătase de un crem deschis și cu părul prins într-un coc în vârful capului, mama s-a postat în dreptul meu, privindu-mă curioasă.

— Nu mi-a sunat ceasul, i-am oferit o scurtă explicație, ferindu-mi șuvițele de păr ce-mi intrau în ochi din cauză că n-am strâns prea bine acel elastic.

— N-ai luat nici micul dejun. Să-ți pregătesc ceva la pachet? s-a oferit, dar am scuturat din cap.

— Dacă nu ies în următorul minut pe ușă, s-ar putea ca Davina să mă ia la bătaie, am rostit, în timp ce mi-am băgat mâinile în mânecile cămășii. Poate ar fi trebuit să renunț la ea, mă încălzim de la atâta agitație.

— Nimeni nu are voie să-mi rănească fetița, glasul răgușit al tatei s-a auzit din spatele mamei, urmând să-și facă apariția lângă aceasta cu o felie de pâine prăjită pe jumătate mâncată între degete.

Un mic zâmbet mi-a răsărit în colțul gurii datorită replicii sale, dar în același timp inima mi s-a strâns dureros în piept, căci doar ea știa adevărul.

Oh, tată, de ar fi atât de ușor.

Le-am oferit amândurora câte un sărut pe obraz de rămas bun, iar când a venit rândul tatei am luat o mușcătură zdravănă din pâinea sa prăjită, simțind gustul untului pe buze. Mi-am dus degetele la gură pentru a îndepărta eventualele firimituri și le-am făcut cu mâna, îndreptându-mă către ieșire.

Claxonul lung, de această dată și extrem de enervant m-a făcut să tresar fix când am ajuns lângă mașină, strângând bareta ghiozdanului în palmă.