Makari

Capitolul 50

Era a treia oară pe ziua de azi când mama ciocănea la ușă. Cred că deja să săturase până peste cap să bată drumul de pomană, căci în ultimele patru zile doar liniștea o întâmpina. Ba încerca să mă convingă să vorbesc, ba îmi spunea că mi-a adus mâncarea mea preferată, ba că a venit nu știu cine să mă vadă, numai poate aveam să ies din cameră. Ceea ce nu știa ea era că nu-mi găseam motivația și nici energia de a părăsi patul. Mă zgâiam ore întregi la draperia trasă, care împiedica razele soarelui să pătrundă în dormitor, până îmi simțeam ochii arzând și adormeam.

Până la urmă mama a renunțat și i-am auzit pașii îndepărtându-se de ușă. N-am clipit și nu m-am mișcat niciun centrimetru. Am zăcut acolo, așa cum am făcut-o de atâtea zile. N-aveam nevoie de cuvinte încurajatoare, pline de speranță falsă și optimism. Nu. Aveam nevoie să rămân singură. Nu voiam să văd zâmbetele celorlalți când ale mele au fost înlocuite de o expresie fadă.

În ultimele două luni niciun zâmbet nu mi-a făcut obrajii să doară. M-am distanțat de toți cei din jurul meu, inclusiv de Makari. Cu ai mei eram obligată să mai scot câte un cuvânt sau două pentru că locuiam în aceeași casă, însă atât. Am simțit că odată cu pierderea lui Rhys m-am pierdut pe mine. Nu-mi mai găseam locul nicăieri. Mă forțam să ies din casă, să merg la liceu, unde toate privirile celorlați mă împungeau și mă determinau să fac cale întoarsă. Nu exista zi în care să nu-l caut cu privirea, sperând că o să-i zăresc în cele din urmă chipul. Aveam momente în care mă holbam minute întregi la locul unde obișnuia să stea. Rămâneam doar cu imaginea unui scaun gol. Vacanța și sărbătorile de iarnă au trecut la fel de repede cum au venit. Nimic nu s-a simțit ca altă dată. Totul a fost rece, lipsit de culoare și de blondul ce-mi punea zâmbete pe buze.

Davina se străduise în acele două luni să vorbească cu mine, să mă scoată din starea în care mă afundam tot mai mult pe măsură ce zilele treceau, dar n-a avut cu cine. Eram conștientă că încerca să mă ajute, să-mi facă existența mai ușoară, alături de ceilalți, dar creierul meu se săturase de atâtea încurajări fără rost. Eu mă dădusem bătută demult, așteptam să o facă și ea, iar când s-a întâmplat m-a lăsat baltă și s-a concentrat pe ceva ce merita. Dacă ar fi fost Rhys de față, sigur ar fi avut ceva de comentat la atitudinea Davinei, dar eu am înțeles alegerea ei. Nu-și putea irosi la nesfârșit timpul cu mine. Până și Xian încerca să-mi curme suferința. În ultimele zile apăruse în fața ușii mele doar ca să-mi spună câte o glumă, dar de această dată farmecul glumelor sale dispăruse.

Mai era și Makari.

Câte încercări și bătălii a dus Makari cu mine.....

Mă miram că încă mai venea în fiecare zi a săptămâni și bătea la ușă, rugându-mă să-l las să intre. Atunci era momentul în care plângeam cu chipul îngropat în pernă, detestând ceea ce am ajuns. Mă simțeam atât de nemiloasă și egoistă pentru că faptele mele îi afectau în mod indirect pe ceilalți. Ei n-aveau nicio vină că eu sufeream. Dacă eu eram cuprinsă de tristețe, ei nu meritau asta. Adesea, seara, Makari îmi vorbea de pe balcon. Îi retezasem orice șansă de a pătrunde în cameră sau de a mă vedea. Blocasem ușa, draperiile erau trase de zile întregi, iar telefonul mobil era descărcat pe undeva prin sertarul noptierei. Mă izolasem și cu toate că știam că nu era corect față de el, tot m-am ascuns în carapacea mea.

Partea proastă era că acea stare persista de mai mult de paisprezece zile și varia de la o zi la alta. Eram într-un carusel de emoții covârșitoare care mă amețeau. Aveam zile și zile. În unele aveam nevoie de somnifere pentru a adormi, în altele cădeam răpusă de oboseală, însă de vreo cinci zile nu reușeam să mai scap de sentimentul ce-mi bântuia sufletul și-l devora însetat. Era foarte ciudat să fiu bine în lipsa lui Rhys. I-am promis lui, îmi promiteam mie și le-am promis celorlalți că voi fi bine. Totul era cât de cât ok pentru câteva zile, săptămâni, apoi mă lovea într-o dimineață dorul și mă trezeam cu inima încărcată. Mă simțeam de parcă aveam să-l pierd din nou și din nou, dar adevărul era că-l pierdusem o dată pentru totdeauna. Creierul avea grijă să-mi repete acest lucru de câteva ori pe zi, dar inima tânjea să-i audă glasul, să-i simtă prezența.