Makari

Capitolul 32

Mă întrebam dacă exista vreo ființă mai blestemată ca mine? Să n-am parte de nimic în această viață nenorocită, nici măcar de o fărâmă de fericire?

Cred că în momentul în care am văzut lumina zilei am fost înzestrat cu ghinion și toate blestemele lumii mi s-au pus mie în cârcă, de parcă eu le-aș putea duce pe toate. Greșisem cu ceva? Poate cu faptul că m-am născut. Din acest motiv, viața îmi aplica lovitură după lovitură, așa cum aplicam și eu sacului de box până rămâneam fără suflu și cu încheieturile degetelor pline de sânge.

Dacă știam că viața avea să fie de rahat, mai degrabă apăsam mai tare lama cuțitului de piele sau la naiba, putea să facă avort și scăpam amândoi. Nu ne mai chinuia pe niciunul. Ideea era că din toată ecuația asta, eu am ieșit cel mai prost. Cu răni adânci încrustate pe corp și o inimă cu bucățile împrăștiate, pe care mă străduiam să le adun și să le lipesc la loc, dar fără niciun efect.

Ce naiba să mai lipești dacă fiecare lua cu el câte o bucățică din inima ta și uita să ți-o mai înapoieze?

Mi-am lăsat capul în pământ și am tras cu nesaț din țigara aia nenorocită ce nu-mi curma sub nicio formă existența. Nervii Îmi mișunau ca niște furnici pe sub piele și abia dacă-mi mai auzeam bătăile inimii. Eram dat peste cap, răvășit și dezamăgit. Și asta din cauza unui singur telefon care reușise să mă țină treaz întreaga noapte. Am chiulit de la școală, căci n-aveam chef de mutrele îngâmfaților de acolo sau de vorbăria neîncetată a profesorilor. Nici pe acasă n-am dat de aseară și pot jura că bunica era îngrijorată. Plecasem val vârtej din casă, fără să-i dau vreo explicație sau să-i spun când mă întorc. Mă uram că îi făceam asta tocmai bunicii. Nu merita un nepot ca mine. Și cu toate astea, ea mă iubea fără doar și poate.

Dacă nu m-ar fi mâncat undeva să răspund la telefon, poate n-aș fi fost cu mintea vraiște acum.

Apelul pe care-l primisem era de la ființa ce m-a adus pe lume. Nu știu ce m-a făcut să vreau să-i răspund, să aud ce avea de spus, însă am făcut-o. De regulă, refuzam orice formă de comunicare cu ea, iar de fiecare bunica nu mă obliga să fac ceva ce nu simțeam nevoia să fac. Din punctul meu de vedere nu merita. Din moment ce a plecat și luni de zile nu a știut să sune, acum de la un timp și-a amintit că avea un fiu? Cum era posibil? N-a avut dintotdeauna un copil? Se părea că nu, dat fiind faptul că-și făcuse bagajele și plecase, lăsându-și fiul pe mâna altora ca să-l crească. Dacă nu erau bunicii, ce făcea? Mă plasa într-un centru de plasament? O credeam în stare.

Ceea ce îmi provocase acea stare de spirit agitată fusese glasul unui copil pe care l-am auzit în difuzor, spunându-i mamă. Mă blocasem și inițial am crezut că nu am auzit bine, însă acea voce s-a auzit din nou alături de una bărbătească. N-am vrut să mai aud nimic și i-am închis telefonul în nas, în ciuda rugăminților ei de a nu închide. A încercat să mă contacteze din nou, dar nu m-am sinchisit să-i răspund, ba chiar mi-am închis telefonul.

Nu cred că mă deranja atât de tare ideea ca ea să-și fi făcut o altă familie în acea țară, cât mă deranja faptul că renunțase la mine și că m-ar fi putut crește și pe mine așa cum creștea acel copil. Dar de ce mă mai miră? Doar pe mine nu m-a vrut. Probabil că acel copil a fost dorit. A fost făcut cu bărbatul iubit, poate.

Ce suflet ar trebui să ai ca să-ți lași copilul atunci când avea cea mai mare nevoie de tine? Te mai poți numi mamă când în loc să-ți alegi propriul fiu, l-ai ales pe cel care-ți făcea zile amare? Nu doar ție, dar și copilului tău. Poate de cele mai multe ori, copilul era cel care suferea cel mai mult, iar tu stăteai și te uitai neputincioasă sau închideai ochii.

Cum ai putut, mamă, să-ți lași copilul să sufere? Cum ai putut să fii atât de indiferentă la rugămințile lui? Cum ai putut să pleci fără nicio remușcare știind că o parte din sufletul tău se desprindea de tine cu fiecare pas pe care tu îl făceai ca să ieși pe ușă?