Makari

Capitolul 38

Creierul mă îndemna să mă mișc, dar corpul era încăpățânat și nu-l asculta.

Nu voiam să părăsesc dormitorul.

Mă aflam în fața oglinzii de mai bine de douăzeci de minute și îmi amorțise fundul pe parchet. Buclele pe care le-am făcut, surprinzător fără să mă ard cu ondulatorul, pentru a da puțin volum părului, s-au pleoștit și câteva șuvițe s-au lipit de frunte. Machiajul simplu și subtil îmi contura trăsăturile feței, iar genele rimelate îmi evidențiau ciocolatiul ochilor, însă îmi lăsa impresia că era prea mult. Parcă mă uitam la o altă versiune a mea.

Anxietatea creștea cu fiecare secundă care trecea și voiam să mă ascund într-un colț, unde să fiu doar eu singură. Rochia pe care trebuia să o îmbrac pentru bal zăcea pe pat de mai o oră decât am ales-o. Am lăsat totul pe ultima sută de metri, nu m-am străduit sub nicio formă cu pregătirile, iar gândul că aveam să port rochie în seara asta îmi trimitea un val de amăreală direct în gâtlejul uscat. Mă bătea gândul să mă încui în cameră și să-mi închid telefonul, dar dădeam dovadă de lașitate dacă făceam asta. Trebuia să mă ridic și să termin odată cu temerile, dar presiunea ce o simțeam în piept îmi tăia orice elan de a mă mișca și de a face un efort să-mi aștern pe buze un zâmbet voios.

Vibrațiile telefonul abandonat undeva prin jurul meu m-au scos din gândurile în care mă afundasem. Am clipit ca scoasă din starea de hipnoză, simțindu-mi ochii amorțiți de la cât m-am holbat la propria imagine sau mai degrabă, dincolo de ceea ce era observabil. M-am uitat după respectivul obiect și m-am întins după el când l-am zărit lângă piciorul patului. Pe ecranul telefonului era afișat un mesaj de la Davina, în care mă anunța că o să fie la mine în jumătate de oră.

Acum chiar era momentul să nu mai zăbobesc aiurea pe podea și mă îmbrac dacă nu voiam să fiu luată la rost de brunetă. Cu mișcări rigide m-am ridicat în picioare și mici înțepături mi-au traversat mușchii din cauza poziția în care am stat minute întregi. Linii întortocheate de tot felul, roz spre roșu, îmi brăzdau pulpele. Era un alt semn că am lăsat temerile să mă acapareze și am uitat de noțiunea timpului.

În timp ce îmbrăcam rochia de culoarea liliacului bătăile inimii îmi zguduiau pieptul, de parcă urma să merg la tăiere. Materialul fin s-a așezat ca o mantie răcoroasă pe trupul încălzit de la emoții. Trecuse ceva timp de când n-am mai purtat o rochie, iar cea de acum nu-mi aminteam să o fi îmbrăcat vreodată. O găsisem în fundul dulapului, împachetată cu grijă, de parcă se aștepta că o voi alege. Senzația era neobișnuit de ciudată, văzându-mi picioarele golașe ce se iveau de sub rochie, mai ales că eu eram obișnuită să mă acopăr cât mai mult. Era un mecanism de apărare, cred. Dacă nu vedeau, nu aveau ce să judece sau să atingă. Deși, de cele mai multe ori, nu conta ceea ce purtai, vorbe tot îți auzeai.

Palmele au trecut peste corsetul rochiei și panglica din jurul taliei, apoi peste poalele acesteia, atingând stratul superior realizat din tul delicat, pe care erau imprimate steluțe strălucitoare de diferite dimensiuni. Am atins cu vârful degetului argintiul unei stele fixată pe materialul din tul ce-mi acoperea pieptul. Aveam un sentiment straniu în stomac. Prea multă piele la vedere. Gândurile deja au început să mi se învârtă prin cap. Am încercat să le opresc.
Rochia era una decentă și atent croită, cu mâneci din tul. Nu era o imagine obraznică care ar putea stârni imaginația băieților sau mai rău, i-ar face să acționeze.

Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze și am dat drumul materialul fustei ce-l strângeam în pumn. Gândeam prea mult și deveneam paranoică. Mi-am dus una dintre mâini la spate ca să trag fermoarul ce se blocase la jumătatea drumului. N-ar fi stricat niște degete mai lungi sau o mână mai flexibilă, căci abia dacă mișcasem un centimetru fermoarul și era posibil să fi prins o bucățică de material în dinții acestuia. Am suflat o șuviță de păr din ochi și mi-am mușcat buza, concentrată și cu mâna încordată, să închid încăpățânatul ăla de fermoar.