𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.8 Licărirea afurisită

        Cu o grație desăvârșită, o infimă rază aurie răsărea victorioasă, printre șipcile răstignite în cuie, dealungul ferestrei. Tăia mlădios perdeaua întunericului. Și ateriza ca o dungă luminoasă, crestând unul dintre pereții camerei. Era una dintre cele mai matinale copile ale soarelui, căci ea împrăștia prima fărâmă din splendoarea acelei proaspete dimineți.
Apoi alte surate de-ale ei au invadat printre jaluzeaua lemnoasă. Au ciuruit bezna rămasă. Și au invadat camera.

     Toate dansau fermecător pe pereții crăpați, dar ochii mei buimăciți s-au lăsat atrași numai de una singură. De un picur infim ce-mi răsfăța irisurile, ascunse pe sub pleoape, cu o strălucire argintie. O licărire rătăcită prin crăpătura ușilor închise ale unui șifonier vechi, prăfuit de timp. Emana radios o scânteie alburie, răzleață ce-mi trezea ochii adormiți.

    Priveam buimacă cu ochii vrăjiți la ea. Îmi strecuram în desele clipiri, irisurile arse de strălucirea ei. Și parcă imaginea spălăcită dintre pleoapele mele greoaie, îmi forța cugetul să se trezească. Mă înghiontea cu o năpraznică curiozitate, ce-mi svâcnea prin minte. Și mai apoi îmi cutremura cupola oscioarelor din jurul inimii.
Dar nu-mi trecea de cugetul sugrumat de frică, căci cruda spaimă n-avea milă să-mi lașe curiozitatea nefastă să mă cuprindă.

      Să-mi lașe dorința să mă ardă.

      Stăteam pironită de podea. Spatele dezgolit și însângerat îmi era ticsit de pardoseală. Mâinile și picioarele îmi erau bătute în cuie invizibile de paralizie, în suprafața dură de sub coastele mele dureroase. Și capul mi se rostogolise agale într-o parte, absorbit de scânteia dintre ușile șifonierului.
Așa îmi zăcuseră oasele întreaga noapte. Cât timp luna veghease pe cer, clipele dulci de somn îmi fuseseră  răvășite printre temerile mele sâcâitoare. Și parcă ochii alburi ai  stăpânei, nu încetau să mă săgeteze din fioroasa mea imaginație marcată. 

     Nu cugetasem o clipă să mă mișc, din locul în care căzusem pradă, somnului meu firav. Fusesem paralizată de umbrele difuze de pe pereți ce-mi aduseseră aminte de statura stăpânei. Spaima mă surgumase cu legături strânse de picioare și de mâini. Îmi ștrangulase sufletul și-mi scrâjelise cu gasul ei tăios urechile.

     Să nu-ți permiți vreodată să te miști c-o să te simtă.

      Mi se întipărise în minte ca un ordin. O poruncă pe care nu aveam stropul de curaj necesar, să o încalc.
Dar totuși mă zbăteam nebunește, să evadez din lanțurile spaimei și să îndrăznesc. Imaginația râdea malițios de mine și-mi desena în față chipul otrăvit al vrăjitoarei. Îmi forța ochii îngroziți, să înghită privirea ei nemiloasă. Și-mi înfigea cu fiori de spaimă, lama damnatului ei pumnal în inima-mi tulburată. Sudoarea începuse atunci a-mi picta fața cu picuri de groază. Ochii mi se încleștaseră parcă orbiți.

      Și oasele mi s-au zdrucinat a nu știu câta oară, într-un tresăltat straniu.

      Atunci m-am regăsit buimăcită printre razele străvezii ale matinalei dimineți. Iar ațipisem printre coșmarurile vedenilor mele. Scânteia dintre ușile vechiului șofrânar, mi-a zâmbit radiant în ochi. M-am străduit să-mi scap gândurile de curiozitatea ce le înfrâna, dar strălucirea ei îmi impregna pe retină ceva uluitor de desăvârșit. Era o scânteiere stridentă, însă nu-mi orbea privirea ci îmi mângâia ochii fermecați.