𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.2 Reguli și greșeli

       O nouă viață începe de dimineață, când te trezește cântatul cocoșului din somn și îți vine să-l perpelești de nervi, chiar dacă ești în pijamale și vremea răcoroasă nu te ajută. Stai liniștit, e doar o aluzie nereușită de-a mea. Nu m-am  trezit vreodată pe atunci în felul ăsta, deșii în cel mai straniu mod mi-aș fi dorit. Frumusețea unei vieți simple și
plictisitoare a fost una dintre lucrurile l-a care am râvnit de multe ori. Așa-i când ești snopit în bătaie de soartă.

      În primul moment nu mi-am dat seama dacă era dimineață, după-amiază, ori un început luminos de amurg, dar soarele a rămas parte din normalitatea îndepărtă pe care nițel mai târziu, aveam s-o doresc.

      M-am trezit ghemuit pe un pervaz sub câteva raze difuze de lumină care se propagau ca la ele acasă pe pereții cămăruței înguste în care mă aflam. Îmi simțeam ochii mai leneși decât oricând, iar trupul mai greu de urnit decât un bolovan. Mi-am mișcat capul rezemat pe un burduf aspru de perenă, simțind cum somnolența mă trăgea insistentă înapoi în starea de stagnare. M-am împotrivit mormăind slab, odată ce durerea din umăr m-a înțepat, dornică să îmi amintească de cele întâmplate, de confuzia adâncă și de spaima electrizantă.

       Mi-am crăpat pleoapele, luptându-mă să disting lumina împrejurimilor.  În dreapta mături, forașe, cârpe și găleți de lemn puse una într-alta erau înșirate pe podeaua de beton în micul spațiu al încăperii, lângă un raft ce abia respira ocupat cu ciocane, clești patent, chei de diferite dimensiuni, dale și alte unelte puse claie peste grămadă.  În stânga o masă uzată, un șofrânar și un ciob de oglindă atârnat de perete, ocupau cealaltă parte restrânsă sufocând de-a dreptul tot spațiul. O magazie în toată regula.

     Îmi amintesc cât de greu mi-a fost să accept o asemenea dezordine la prima vedere. Simțeam cum mă strângea de gât. Dar a doua secundă nici că a mai contat. Ști ce zic.

     O atingere stranie dar caldă, m-a făcut să tresalt. Am căscat ochii înfiorat și m-am retras cu spatele în fereastră. Inima îmi bătea nebunește, de parcă palmele dure ale uriașului de mai devreme, se pregăteau să-mi atace din nou obrajii, derulate de senzația de spaimă. Un chip supt, străbătut de îngrijorare mă privea de sus și o siluetă subțire, îmbrăcată într-o rochie șifonată îmi umbrea trupul ghemuit.

       — Nu-ți fie frică. Nu-ți fac nimic, a murmurat blând femeia cu părul negru, aplecându-se cu grijă spre mine.

       Cu siguranță mă încăpățânasem să cred de multe ori cuvintele astea pline de promisiuni, însă n-am să uit că la acel moment eram același puști din scenele trecute. Nu crescusem mai mult, oricât de mare ți-ar fi speranța și încrederea mea era oarbă și inocentă, la fel ca nevoia de pace. Dar de data asta norocul meu a stat la locul lui de cinste prima, poate chiar ultima oară. N-am să-ți spun încă de ce. Ai să-ti dai seama mai târziu.