𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Prolog

       Mai țanțoșe ca oricând noaptea, își pictase stele pe bolta cerească. Le luminase cu toată forța ei și le împrăștiase, printre norii fugitivi. Mai apoi desenase raze de argint și le împrăștiase jos pe pământ, însă niciuna nu apuca să ajungă prea jos, căci se sfărmâna în flăcările dense ale disperării. Era o seară ca oricare alta pentru regina nocturnă, până când ploaia de săgeți a început să ciuruie fiecare părticică din cer, apoi să cadă cumplit în flăcări.

       Jos sfârșitul Sayneziei ardea mistuitor, acompaniat de săbiile și săcurile încăierate una întralta, într-un război de supraviețuire. Alyadha svâcnea în flăcări, împrejmuită și pătrunsă, de marea neagră de soldați ce năpusteau violent pe străzi. Toți se îndreptau spre castel, în valuri negricioase. Toți ne voiau la picioarele lor. Deja câțiva dintre ei se auzeau, bătând puternic în poartă, cu un ditamai lemnul, ce șubrezea cu fiecare contact, rezistența ușilor imense.

       Era sfârșitul... sfârșitul țării care urma să o moștenesc... sfârșitul lumii în care am apărut voios pe lume... sfârșitul meu...

       Priveam de fereastra camerei mele, cum totul se ruina complet în fața mea.
Eram pe atunci doar un puști inocent.
Nu puteam înțelege o iotă ce se întâmpla acolo jos, unde luminile roșiatice răsăreau și ardeau strașnic, străzile Alyadhei. Era un joc al maturilor la care nu puteam să particip, chiar dacă curiozitatea mă împingea să merg acolo. Totuși lanțurile spaimei, mă țineau legat de pervazul ferestrei. Eram înghețat în acel loc și furat atât de adânc de priveliștea tragică, ce mi se întindea dinaintea ochilor. Priveam inocent acel tablou, ca și când nu l-aș fi înțeles vreodată. Luna zâmbea deasupra văpaielor. Nu fusese încă scufundată în cenușa fumului negricios. O priveam cum strălucea în îndepărtate. Asta a fost ultima mea noapte, înainte să fiu îngropat și pătat de tragedie. Apoi bufnuitura decisivă a cântat într-un ritm alert, pe holurile castelului.

       Sub loviturile crunte ale soldaților, poarta a cedat și a lăsat negricioșii să invadeze și ultimul colțisor al castelului Sayre. Tropăituri se auzeau violent în ecou, stârnindu-mi una dintre cele mai mari spaime avute vreodată.

        Dezghețându-mi picioarele gemuite pe pervaz, am fugit spre patul din cameră și m-am strecurat sub el. Îmi simțeam oasele vibrând și respirația șovăindu-mi, printre dinții încleștați puternic. Nu mă puteam controla. Tropăitul soldaților se auzea tot mai aproape și cu fiecare pas simțeam că sfârșitul îmi era tot mai aproape. Nu voiam să mor. Aveam doar șase ani și o viață atât de lungă înainte. Totuși finalul ei părea să fie atât de aproape. Atât de aproape, încât aș fi putut simți o lamă de sabie, atingându-mi amenințător, gâtul firav și plânsetul meu de rugăminți, asurzind întregul împrejur.

       Ca și când nu mi-ar fi fost de ajuns, ochii mi-au izbucnit necontrolat, în lacrimi. Suspine au început să mă treacă și fel de fel de fiori, electrizându-mă. Am auzit ca desprins dintr-un coșmar ușa camerei, dechizându-se larg. Suflarea m-a părăsit câteva secunde, iar inima a încetat să îmi mai bată, când am văzut două picioare, pășind în cameră.