𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.14 Parfum de afine

       Văpăile nestăvilite ale tulburări, au sfârtecat palida admosferă, dizolvându-se mișelește, ca niște picături negricioase de cerneală, în plumburia aromă a sângelui, care valsa în jurul simțurilor mele distruse.
Mi-au ștrangulat slăbiciunea ființei, torturând-o până la ultima picătură de regret evaporată. Și mi-au plesnit privirea secătuită de veninul nimicitor, cu toată cruzimea pe care o meritam.
Interiorul condamnat, mi s-a prăbușit în culoarea stacojie, ce-mi domina existența măcinată. Și-a scăldat știrbitul petec neînsemnat de puritate, pe care îl mai aveam, în sărata mireasmă a crimei. Apoi și-a aruncat orice picur de protestare și cu toate cugetele vuindu-i a sfântă supunere, mi s-a lăsat înfierat de amara vinovăție.

       Atunci un sâncet surd, mi-a descleștat buzele încordate, cu o brutalitate nemiloasă, făcându-mi secile lacrimi să-mi zgârie urme transparente pe chipul murdar de remușcări, până în josul bărbiei. Picioarele mi s-au cutremurat, căzându-mi neputincioase în genunchi. Lama tăioasă a culpabilității, mi-a săpat între coastele fragile, sfâșiindu-mi plăpândul miez, ce-mi pulsa a vijelioasă îndurare. Ochii spălăciți de otravă, mi s-au cufundat în disperare, mișunând peste imaginea tulbure a corpului muribund, ce-mi era prăbușit la pământ, ca o baltă roșie de veșminte, carne și oase tot mai înrăcite de moarte. Un suspin gemut din interiorul căinței mele înfocate, mi-a crestat pieptul fragil, pătând acea liniște răvășitoare, cu miliarde de chinuite suflări, îngrămădite într-una singură.

        Și s-a revărsat peste acel biet suflet nevinovat, pe care îl stinsesem fără urmă de conștiință și umanitate.

          Abia apoi șocul ultimelor sale cuvinte mi-a reverberat pe sub fiecare scâncet al sufletului meu patetic, activându-mi mici conexiuni îmbibate de convingere, peste mintea amorțită. O imagine îmbâcsită de aroma afinelor coapte, mi s-a izbit de cuget și mi-a încălzit sentimentele covârșitoare cu al ei chip de lut, atât de familiar și atât de inocent, încât preț de o clipă ființa mi-a scăpărat din mrejele durerii. 
Cu ale sale șuvițe negrulii, încadrându-i imperfect de inocent, chipul albicios, înroșit de teamă și cu acei ochii spălăciți de un palid albastru, micul străin mi-a apărut în cuget, cățărat strajnic de ultimele vorbe ale ducesei. Mi s-a strecurat în punctul cel mai sensibil al sufletului cu toată înfătișarea sa sfioasă, înfierbântată de acea mireasmă a afinelor, cu acea stranie căldură pe care abia dacă o mai recunoșteam. Și mi s-a așezat ca un statornic portret, pe fundalul cuvintelor ce-și luaseră viață în interiorul meu, pultind în valuri de șoapte.

       ,,Un copil negruliu la păr, cu ochii  albăstrui... El știe unde-i cuibul lui Aster..."

        Însă n-am apucat a gusta cu poftă din acele cugete, pe atât de dulci, pe atât de misterioase, căci tăișul necruțător de ascuțit al unei săbii, a început a-mi săpa în pielea gâtului, alături de o gloată de pulsații spasmodice, ce-mi trepidau pieptul cu nesaț. Ca o cupolă țesută de miliarde de descântece laolaltă, voaluri de magie s-au împrăștiat în jurul fuziunii, sfârtecându-mi retina copleșită. Mi-au apucat gâtlejul constrâns de suflări retezate. Apoi mi-au sucit pulsațiile din piept, sfărâmându-mi fragedul torace, până când panica și furia s-au contopit în miezul fuziunii, mistuindu-mă cu  nestăvilită otravă.