Fantezie || Dramă ||
#Primul draft#
Primul volum din seria ,,Descântecul menirilor severe."
Te-ai gândit vreodată cum își arată chipul o menire severă?
Gândurile îmi bănuiesc că mintea ta așezată pe umerii unui om de rând, nu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Momente în șir m-am silit să țin pasul cu munca monotonă de la conac, chinuit de durerea care venea la pachet cu rănile deschise pe care le căpătasem și încă nu-mi pierdusem speranța visând la zilele în care n-avusesem habar de așa suferință. Tânjeam să mă întorc în timp și o disperam pe Rosemary, întrebând-o în fiecare zi când aveam să mă fac bine, deșii ea nu-mi putea da o un răspuns mai însuflețit decât o miciună care să mă înveselească. De multe ori nu exista destul timp nici măcar pentru atât, fiindcă că presiunea stăpânilor era mai grea decât o nicovală.
Munceam îngroziți de pedepse târându-ne mâinile și picioarele până la epuizare. Seara târziu când ăzboiul cu oboseala devenea imposibil de învins ne găseai căzuți ca pe front fiecare în locșorul lui de odihnă. Doar atunci nu mai aveau ce face cu noi. În rest nu existau pauze sub ochii supraveghetorilor și în niciun caz sub atenția lui Willybert. Serveam mesele formate din resturi și ciorbe goale pe fugă și ,,n-aveam dreptul la scuze". Asta auzeam în jur de la unii sclavi care mă priveau în treacăt cum încercam să mă ascund după scaune, doar ca să-mi trag sufletul în vreme ce durerea încă îmi secera spatele nevindecat. Rosemary devenea adesea nervoasă pe cei care mă trăgeau de mânecă să trec la treabă, apărându-mă, deșii știa că sclavii voiau doar să mă atenționeze ca să nu sfârșesc în același infern din spatele sălii centru. Realitatea era însă cruntă. Îmi umplea sufletul cu lichidul ei amărui, iar tristețea pe care o resimțeam învingea de multe ori cea ce ar fi trebuit să fie gramul meu de bucurie.
Între timp, de mai bine de o săptămână nici-o solicitare n-a mai venit din partea contelui Ayman semn că ceva nu era în regulă. Willybert era mai iritat ca înainte, privindu-mă mânios de fiecare dată când mă observa printre sclavi, iar doamna Aster fuma țigarete una după alta pe balconul încăperii sale, parcă adăstând ceva ce părea să nu mai apară niciodată.
Am început să mă simt atacat de amenintările mute ale situației, rozându-mi unghiile în prag de anxietate și nici măcar nu mi-am dat seama cât de ușor alunecam în obsesia noului meu tic. Eram presat cu gândul la periculosul viitor. Teama mea crescuse la puterea a zecea și continua să se înfrupte din conștiința mea, până când într-o după-amiază a apărut o nouă scrisoare. Ca de obicei am fost smuls de lângă ceilalți sclavi și dus în fața faptului. Când am ajuns în aceeași sală elegantă pe care o cunoșteam nici nu a fost necesar să înțeleg ceva ce era evident pe fețele celor doi. Eu eram copilul obraznic. Eu eram fugarul dezertor. Eu eram de vină.
— Contesa Odeline a dat ordin ca întreaga reședință a familiei Ayman să fie păzită de trei schimburi de santinele suplimentare și a chemat un doctor care să-i examnieze starea domnului Ayman. Tot Couverul vorbește de zarva care s-a petrecut în timpul livrării. Unii speculează că ar fi putut fi un copil de slujitor care a greșit încăperea. Alții cred că fugarul a avut legătură cu cei care au făcut livrarea și tind să se apropie de adevăr.
