𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.4 Legea turmei

         Așa cum mi-am dorit, zilele sau dizolvat una după alta. M-am acomodat stângaci în imperfecțiunea noului meu destin, hotărât să fiu cel mai cuminte dintre sclavi, de dragul de a nu amplifica văpaia pericolului pe care îl miroseam prin toți porii. Din zori și până în amurg la Adunarea de seară, munceam pe plantație. Rosemary se atașa tot mai mult de ideea de a-mi fi alături. Felix glumea pe seama tresăritului meu de fiecare dată când crengăria afinilor îmi pieptăna creștetul și ori de câte ori auzeam vocea domnului Willybert răsunând din capătul plantației. Dar cel mai mulțumită de dedicația mea pentru muncă era cu siguranță Corline, care îmi permitea să mă ascund în siguranța umbrei sale, ca să gust din afinele culese, pentru gălețile pline pe care o ajutam să le care. Era o înțelegere profitabilă pentru sufletul meu naiv și pentru pofta mea sălbatică de a mânca acele fructe mari cât unghia, albastre și atât de aromate, fără să fiu în văzul periculos al lui Willybert sau al paznicilor lui ciudați. Deșii Rosemary mă atenționa de fiecare dată să am grijă.

      Și totuși exista cineva care mă privea cu ură și regret, poate pentru totdeauna, din aceea zi apusă.

      Viola își mesteca sentimentele între dinții încleștați și își ascundea suferința în spatele unei fețe lipsite de viață.
Mai tot timpul evita să mă privească de parcă eram cea mai dezgustătoare făptură pentru ea. Soțul ei nu supraviețuise rănilor încasate din urma pedepsei crude pe care o primise. Chant pierduse mult prea mult sânge, pentru simplul motiv că îmi vorbise într-un mod interzis, iar Viola suferea orbită de învinuirea pe care o arunca neînduplecată asupra mea. O auzeam adesea, bodongănind printre suspine, la adresa mea în umbra colțurilor retrase și mă întristam, absorbind vina pe care o resimțeam în ciuda consolărilor primite de la Rosemary.  Văduvia o ofilea.

        ,,Dacă n-ar fi apărut nenorocirea asta de copil, n-ai fi murit dragul meu..."

        ,,De ce i-ai vorbit dragostea mea? Cerurilor, de ce m-ai părăsit...? De ce?"
       
        ,,Cum am putut să sfârșim într-un asemenea grajd de animale, la mila Celui de Sus? Oh... dragul meu..."
  
      ,,Numai din vina acelui diavol mic și a monștrilor nenorociți care ne bea  sângele din priviri! Numai din vina lor ai murit fără onoare! Numai din vina a lor! A lor! "
 
       Am încercat să ignor sulițele invizibile care mă străpungeau. Nu înțelegeam inerția rușinii de care mă izbeam și nici densitatea roșeții care îmi ardea obrajii de fiecare dată când priveam pe furiș. Dar simțeam că greșeam stând și privind ca un neobrăzat și nu mă înduplecam să fug de fiecare dată când mă încintam. Așa mi-am văzut de treabă.

        Cum zilele se risipeau cu munca, serile se terminau cu atrocitățile Adunărilor de seară, unde Willybert trăgea linie greșelilor pe care sclavii le scăpau oricât de tare se străduiau să le evite, sleiți de puteri și de vlaga vieții tot mai crunte. Fiecare pedeapsă la care asistam mă înspăimânta mai adânc și mă făcea să-mi țin mai strâns inima în dinți. Cei slabi cădeau unul câte unul în gropile comune din fundul îndepărtat al grădinii, fără cruci la căpătâi, fără lumânări aprinse și fără flori, pradă greșelilor lor, greșelilor altora, ori cruzimii care nu seca niciodată din ochii stăpânilor. Înainte și după Chant au urmat zile la rând alte câteva suflete, stoarse de foame și de neputință, ori de durere. Unii singuri, alții îmbăiați de lacrimile partenerilor de viață.