Fantezie || Dramă ||
#Primul draft#
Primul volum din seria ,,Descântecul menirilor severe."
Te-ai gândit vreodată cum își arată chipul o menire severă?
Gândurile îmi bănuiesc că mintea ta așezată pe umerii unui om de rând, nu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
În cele mai umilitoare momente ale vieții mele m-am simțit mai trist ca un sac de cartofi târât fără tragere de inimă spre căruța de marfă. Asemeni pământului de sub mine am devenit adesea batjocura picioarelor care mă călcau de parcă acela ar fi fost unicul meu destin mizerabil. Prin gloata de tălpi, o pereche de pantofi cu toc ascuțiți îmi jicnea existența, dezgustată de aspectul meu pietros, poate prea ostil pentru eleganța ei, blestemându-mă pentru fiecare denivelătură pe care o aveam. O altă pereche dură de bocanci mă strivea cu cruzime, scuipându-mă cu dispreț în urma sa. Altele mă nivelau, învinovățindu-mă una câte una pentru nedreptăți pe care nu le înțelegeam. Agonia mea putea prea bine să fie bucuria lor. Acea bucurie meschină, monstruoasă, inumană. Așadar aveam să sper, privind cu ochii orbi spre scânteia de lumină pe care sufletul meu și-o imagina.
E un paradox să ajung la premiza că acel omuleț scund ce se împiedica de hainele sale prea lungi... acel eu fraged și inconștient a fost cea mai puternică parte a mea...
E iritant, ustrurător, chiar dureros cum piatra brută a rezistat mult mai mult decât cuarțul șlefuit, măcinându-se cu ani de zile într-un piept ciopârțit de dalta supunerii.
Sare sărată pe slădicioasă dulceață. Sânge vinovat pe inocență pălită. Lacrimile adultului de astăzi au fost trăirile copilului de ieri.
— Treci aici! a mârâit Willybert spre mine, trăgându-mă de braț. Acolo-i locul tău!
Am privit dezorientat spre lada goală de lemn de la picioarele mele, neînțelegând mare lucru de pe fețele inexpresive ale paznicilor ori de pe piatra dezbrăcată a pereților umezi ai grajdiului din spatele conacului. Doi armăsari se agitau înhămați la o căruță încărcată cu alte lăzi, care staționa în fața mea gata de plecare. În depărtare sclavii munceau pe plantație neîntrerupți și desprinși de uneltirile din spatele lor. Oare ei știau ce planuri ticluiau doamna Aster și domnul Willybert? Oare se întrebau unde dispărusem? Timorat și descumpănit am șovăit în loc. Lacrimile mi se uscaseră pe obraji în urme lipicioase. Undeva printre simțurile uitate, brațele mă dureau de la brutaliatea cu care fusesem târât împotriva voinței mele. Îmbrăcat în haine nefirești de simple pentru el, Willybert mă săgeta cu ochii mâniați în timp ce se îndrepta spre cei câțiva însoțitori de față, răstindu-se la ei.
— Ce mai stați neghiobilor? Voi la căruță! Ceilalți luați-vă caii! Azi mergem fără magie, răsfirați!
— Da domnule.
Numaidecât paznicii s-au împrăștiat ca niște frunici agitate în jurul meu. Doi dintre ei îmbrăcați în straie modeste de slujitori s-au apropiat de căruță, iar restul, echipați cu arme, s-au îndreptat spre boxe. Înainte însă să-mi dau seama că rămânsesem singur și rătăcit, Willybert m-a împins jos.
— Intră în ladă, sclav incult!
M-am prăbușit, lovindu-mă de marginea dură a cutiei cu trupul tremurând. Spaima și confuzia m-au luat pe nepregătite. Am gemut, încercând să mă feresc de brațele lungi care încercau să-mi mă apuce membrele.
