𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.3 Valurile compasiunii

       Îmi bătucisem tălpile picioarelor trei zile, sub vegherea soarelui și lunii, pe un drum, parcă tot mai infinit.  Cristale mici de sudoare îmi spălaseră fața. Raze aurii îmi strânseseră cu o căldură sufocantă suflarea îngreunată.
Oboseala se strecurase lent în corpul fuziuni, devenind o povară grea, atât de grea încât am simțit cum genunchi îmi cedează.

         Pământul a făcut atunci cunoștință cu picioarele mele îngenuncheate, ce s-au izbit ca un copac rupt de viitură, de sol. Am încercat să îmi trezesc ochii din valul de amețeală, dar nu vedeam altceva decât drumul brăzdat de pietre.

         — Domniță! am auzit atunci, vocea îngrijorată a domnului Lister, străpungând prin valul meu de amețeală.

         Mâna lui a apărut de nu știu unde, prin ceața de amețeală și m-a apucat cu grijă de braț, apoi m-a scos din neantul amețelii în realitate. Un tablou al naturii a apărut dinaintea ochilor mei, când m-am ridicat. Câțiva stejari bătrâni erau împrăștiați pe un câmp de flori și verdeață, care parcă radia în razele aurite, strecurate printre câțiva nori. Undeva departe, un sat răsărea la capătul întinsului câmp.

       Ochi mi s-au ațintiți acolo în marea depărtare. Corpul fuziunii cerea un popas, o pauză  în care să înceteze să i-a la pas drumul spre Canterolt și să se odihnească în pace, însă călătoria mea nu ducea acolo, în acea mică așezare de case, ci ducea într-un sens total opus.

         — Cred că ar trebui să lom o pauză, mi-a spus bărbatul, citindu-mi oboseala din privire.

         Am dat din cap aprobator. Aș fi vrut să îi răspund cu o vorbă, însă nici măcar vocea nu-mi mai avea puterea să vorbească. M-am lăsat doar dusă de mâna lui, ce nu îmi părăsise brațul, ca la urmă să mă prăbușesc la umbra unui stejar mărginaș de drum, sub umbra lui revigorantă. Mi-am cufundat câteva clipe privirea printre bolta bogată de frunze, ce îmi apăruse pe retină. Verdele crud nuanțat după lumina soarelui predomina în pictura reală, atârnată pe un șir de crengi ramificate.
Albastrul cerului se strecura șarmant printre frunze, împreună cu firicele aurite de lumină, străbătînd până în ochii mei ațintiți, iar scurtele adieri ale vântului, strâneau întreaga imagine într-un dans dinamic.

           După ce mi-am săturat privirea de aceeași imagine, am coborât din abisul bolții de frunze, jos unde domnul Lister își căuta de zor prin buzunarele hăinii. Agitația îl luase la încercare în căutările lui disperate, de parcă pierduse ceva important.

           — Ați pierdut ceva? l-am întrebat, cu un strop de curiozitate.

           Amețeala plecase din corpul fuziunii, lăsându-mi o imagine mult mai clară de dinaintea ochilor, iar vocea îmi revenise sub mica curiozitate care o aveam asupra lui.

        — Nu. Drumul ăsta mi-a făcut stomacul să cânte din nou după mâncare, a răspunspe un ton amărât.

       Agitația îl udase întru totul de sudoare, iar foamea se cuibărise în ochii lui, făcându-i corpul să tânjească după măcar o firimitură de pâine.
Nevoia maximă din ochii lui cenușii mi-a țintit sufletul și m-a împins cu ardoare, spre unele gânduri prea ieșite din comun, pentru mintea stăpânei.
Compasiunea a năvălit peste orice cuget al stăpânei, condusă de valurile gândurilor și s-a izbit de sufletul meu, ca de un mal stâncos de piatră.
Devenisem înecată de acel sentiment, de acei doi ochi atât de nevoiași. Cu fiecare clipă mă scufundam mai adânc în marea compasiunii, iar dorința mea ardea tot mai tare cu cât mă afundam în abis. Voiam să îi șterg nevoia din ochi, voiam să văd cum foamea îi dă pace, voiam să îl ajut.