𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.8 Neînțeles

      M-am trezit cu noaptea în cap, împovărat de grija de a-i face pe plac lui Willybert, după ce-mi ordonase în ziua din urmă să fiu în picioare la grajduri în prag de răsărit. Anxietatea mă sufoca în mrejele ei țepoase și îmi fugărea inima, iar gândurile care nu-mi dăduseră pace nici măcar în somn își formaseră o crustă greoaie și tare peste conștiința mea. Devenise anormal de copleșitor pentru mintea mea de puști care încă se împiedica în neînțeles. Dar ca de obicei înduram, fiindcă inconștient simțeam că trebuia să supraviețuiesc spre binele meu.

     Împăcându-mă cu acel gând, mi-am scuturat capul buimăcit de somn. Hotărât, m-am ridicat de pe pervaz, întinzându-mi oasele și clătinându-mă pe picioare, am zbughit-o pe ușă afară, salutându-l din mers pe Neb, silențiosul meu prieten. Mergând în dosul coridoriului, i-am mulțumit în gând lui Rosemary că se învoise cu zile în urmă să-mi tivească pantalonii. Oricât de amețit eram, șansele ca să mă împiedic și să cad pe treptele de la ieșirea spre grajduri se înjumătățiseră.

      Am ieșit afară, sigur fără să-mi julesc genunghi pe scări, și am privit în jur dezorientat. Câțiva sclavi se aflau deja pe plantație muncind pământul. În fața grajurilor, Willybert stătea și mă privea fix de la depărtare proptit de o caretă pregătită de plecare, care nu era nici pe departe căruța cu care fusesem obișnuit în prima mea ieșire. În jurul lui, o mână de însoțitori își înșeunau caii cu care aveau să ne urmeze. Am încetinit țintindu-mi ochii spre el cuprins de insecurități. Oare era mânios pe mine? Întârziasem...?

      — Stai! am auzit o voce cunoscută, răsunând în urma mea și am întors brusc capul.

     Atunci Rosemary a ieșit în fugă din conac și s-a apropiat de mine, ținând o bucățică de pâine cu brânză în mână.  Un val de căldură mi-a încins pieptul, deși încă eram tensionat de prezența lui Willybert.

      — Nici să nu te gândești pleci cu stomacul gol! N-ai idee ce morală mi-a ținut Felix să fac tot posibilul să-ți dau să mănânci, a murmurat ea agitată și a aruncat o ocheadă spre Willybert, punându-mi pâinea în mână.

     — Dar nu mi-e foame...

     Am mințit sfios și mi-am chircit umerii, privind-o cu vinovăție. Dar Rosemary nu mi-a luat minciuna în seamă și m-a mângâiat,
îndepărtându-se neliniștită de prezența autoritară din preajma noastră.

     — Mănânc-o repede și fugi la domnul Willybert să n-ai probleme!

      Descumpănit, am privit-o strecurându-se înapoi înăuntru în timp ce mă saluta scurt cu mâna și în ciuda nesiguranței emanate în jur am înghițit bucata de pâine cu totul, hrănindu-mi instinctul primitiv. Stomacul mi-a mulțumit numaidecât. Apoi m-am întors fără tragere de inimă spre Willybert și mi-am dat seama cât de tare aș fi vrut să fug înapoi în conac în urma lui Rosemary. Nici măcar nu învățasem încă să-mi exprim mulțumirea față de atenția ei necondiționată. Nu voiam să plec. Dar am înaintat târșâindu-mi picioarele. Însoțitorii erau călare pe cai, iar Willybert deja se strâmba la șovăiala mea. Doar nu voiam să-l supăr pe nenorocit.