𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.6 Lăcașul durerii

        Pași se auzeau clipocind, în vidul îmbâcsit de întunericul negricios. Cântau într-un ritm rigid deodată cu geamătul fierului și cu dansul zgâlțit al al fuzinuii. Eram agățată de o bucată generoasă de armură nemiloasă, care se freca încontinuu, de abdomenul meu presat. Afurisitul petec de fier... Dacă aș fi avut puterea să mă avânt în vidul negricioș și să ajung la el, l-aș fi luat și l-aș fi azvârlit cât colo, numai să scap de durerea care îmi presa stomacul.
Însă eram neputincioasă. Atât de neputincioasă încât și pleoapele îmi deveniseră prea greoaie, ca să deschid ochii și să mă întorc pe acel nenorocit de pământ. O întrebare neliniștită mă spinteca prin cuget, mai profund ca un vârf de cuțit.

       Oare mai trăiesc?

       Mă îndoiam în amărăciune, înainte să îmi simt inima, zvâcnind alene. Încă nu mi se stinsese scânteia. Pieptul îmi stătea suspendat de un spate, placat cu metal. Nu-mi simțeam picioarele. Mâinile în schimb, îmi pluteau pe deasupra mării de neant. Mi-am simțit buzele lărgindu-se într-un surâs ciudat.
Gustam dintr-un sentiment apetisant. Un fel de mâncare pe care sufletul meu nu-l știa, dar îl devora cu poftă. În cuget  dispăruse orice gând al stăpânei. Deasupra golului răsuna duios un singur cuvânt.

        Trăiesc...

        O clipă mi-a trebuit să simt asta cu toată ființa mea. Clipa când corpul fuziuni a făcut o ultimă mișcare din dansul zgâlțâit. Apoi în secunda a doua, capul meu s-a sărutat brusc cu podeaua. O durere crudă mi-a săgetat creștetul. Mi-a crestat pielea de pe frunte și m-a forțat să scot un ignet scurt. A fost un imbold puternic, care m-a făcut să aterizez din vid, înapoi în corpul fuziunii. Privirea mi s-a strecurat curioasă prin nou născuta crăpătură de lumină ce-mi apăruse de dinaintea ochilor. Parcă pleoapele îmi deveniseră mai ușoare. Se deschideau domol, ca două perdele de la geam, ce se pregăteau să lase lumina să străpungă întunericul, din casa sufletului meu. 

       În mai puțin de o clipă mirosul de lemn al pardoselii mi-a invadat simțul olfactiv. Fața lemnoasă de care îmi presam jumătate din chip, mi s-a lipit de privire. Două umbre lățoase și rigide, dominau mare parte din cadrul limitat, pe care îl vedeam. Cu prima mea clipă de fericire scăpasem de durerea nemiloasă din abdomen, dar dădusem de altă soră de-a ei, în zona capului. Asta era una mai sâcâitoare ca cealaltă căci nesăbuita nu mă lăsa cu una cu două. Era amplificată de suprafața rece și dură a podelei și aclamată de picioarele umbrelor, care parcă voiau să mă încalece. Așa zăceam neputincioasă pe noul meu pat.

      Asta până când o voce bărbătească mi-a vibrat prin urechi. Atunci cele două umbre sau despărțit câțiva pași una de alta și au lăsat-o pe a treia să apară și ea în cadru.

       Nu îmi ajungea doi imbecili trebuia să fie și al treilea.

       — Majestatea voastră, am găsit o intrusă! a rostit pe un ton apăsat, unul dintre bărbați, apoi și-a apăsat talpa mizerabilă a încălțămintei, pe spatele meu.