Fantezie || Dramă ||
#Primul draft#
Primul volum din seria ,,Descântecul menirilor severe."
Te-ai gândit vreodată cum își arată chipul o menire severă?
Gândurile îmi bănuiesc că mintea ta așezată pe umerii unui om de rând, nu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Un alai de lucioase nestemate, au străpuns bolta cerească salvându-i strălucirea, sufocată de monotonia sumbră a norilor cenușii. Au împodobit într-o ordonată armonie, mătasea nopții, scăldată în nuanțele suave de cerneală. Apoi s-au prefăcut într-o gloată de strălucitoare lacrimi ale lunii, a cărei lumină slabă, pâlpâia încă intimidată de orbitorul efect al apusului de soare.
Împinse de nițel curaj, câteva timide raze, născute din jocul astrului nopții, au îmbăiat în lumină silueta mohorâtă a clădirii devastate, care adăpostea ascunzătoarea stăpânei, sub acoperișu-i ciuruit. Zidurile devorate de crăpături, parcă-i erau dezgolite de veșnitele groase ale umbrelor, în cruzimea lumini care creiona cu intensiate peticele de tencuială jupuită. Urmele deteriorării erau umilitor de vizibile. Curtea-i năpădită de buruieni era însă în antiteză dominată de întunericul nepătruns pe care regina nopții, stăpânitoarea cerurilor, nu cugetase s-o lumineze cu vreo lacrimă de a sa.
Cu inima aprinsă de o agitație fără astâmpăr, am pășit hotărâtă în încâlceala de iarbă, căutând potecuța afurisită cu care străbătusem aceea necontrolată junglă a vegetației. Dispărusem de la curtea regală, asemeni ultimelor clipiri ale soarelui înainte de întregul apus, într-o învălmășală de cugete toxice, pe care abia le înfrânasem sub masca umilă a deghizării de servitoare.
Un gust amar de regret m-a bântuit, însă imediat ce mi-am luat tălpășița spre următorul pas al planului. Înainte de a mă face nevăzută de la castel, dădusem nas în nas cu biata Camy care în ciuda faptului că o îndemnasem să se odihnească pentru ziua următoare, voise cu ardoare să-mi arate camera de odihnă pe care urma să o împărțim. O furtună dezlănțuită îmi tulburase sentimentele înlănțuite, care și-ar fi dorit să nu fi fost întemnițate de otrăvita minte a stăpânei. Sufletul meu tânjea cu toată a sa speranță, stoarsă de deznădejde ca această mică scânteie a prieteniei să strălucească în adevărul meritat. Însă cu inima zbătându-mi în pieptul fuziunii sub presiunea gândurilor stăpânei, m-am agățat de încă o blestemată minciună și am refuzat-o, rugând-o să-mi transmită vorba mai departe tuturor curioșilor de la curte.
Cei trei copii pe care îi aveam acasă, nu puteau sta singuri fără mama lor.
Am tras aer în piept cu lăcomie și m-am avântat în desișul sălbatic al buruienilor, renunțând până și la ideea disperată de a-mi mai îndrepta mersul, pe calea bătucită ce parcă era de negăsit. Apoi când în sfârșit am răzbătut, cotind zidul clădirii devastate, m-am apropiat de mica intrare sufocată de beznă care aștepta să-i trec pragul, într-o înghețată tăcere. Brusc m-am ciocnit de amintirea cheii ruginite, cu care închisesem ușa ultima dată înainte să plec la castel. Gustul alarmant al valurilor de cugete mi-a înțepenit resiprația preț de câteva clipe în loc. Atunci îngrijoarea mi-a tras de păr instinctul, smulgându-mi mâinile din repaus și făcându-mă să-mi scotocesc buzunarele pelerinei, pe toate părțile.
