𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.12 Mâini murdare

        Graiul surd al unui molatic foșnet, a chicotit printre infimele brăzdături, cutremurând duios suflarea liniștii, impregnată în bieții pereți, scufundați  sub auriul strălucitor al răsăritului. A călătorit neînfricat printre valurile călduroase ale dulcegei tăceri, susurând asemeni unui cântec, scăldat în pozitivismul acelei preamărite dimineți. A plojat lin în albul întins al cearceafului, invitat la dans de picioarele mele entuziasmate, de îndrăgitul confort, al îmbrătișerii așternuturilor. Apoi mi s-a oprit în străfundurile urechilor, până în al meu suflet, măgulit de dulceața acelor clipe, parcă ireal de mângâietoare, trezindu-mi ochii, pe sub deschizătura leneșelor pleoape.

       Șireata lumină și-a făcut cu repeziciune loc, pe retina mea, încă tulburată de somul dulce, care cutezase să-mi părăsească ființa, cu doar câteva clipe în urmă. Foiala mi-a cuprins și mai tare membrele, făcându-mă să-mi întind oasele tremurânde, pe tot întinsul patului, în brațele subțirului material alb, sub care corpul îmi era răsfățat de o dogoritoare căldură.
Însă în secunda a doua mi-am regretat aspru mișcarea, căci odată ce mi-am întins întreaga ființă dominată de relaxare, o lacomă durere mi-a săgetat brutal spatele, amintindu-mi de fiecare cicatice nenorocită, ce-mi plângea cu lacrimi de sânge, pe sub bandajele improvizate, strânse de-a lungul bustului meu.

       Un ignet secerat de propria mea reținere, mi-a fugit dintre buze, ca o șoaptă repirată de țipetele interiorului meu, răcit de imaginea întâmplărilor de dinaintea acelei nopți ce curgeau aprig, una câte una peste cugetul meu.
Am cugetat să-mi arunc toate acele mârșave clipe, undeva în străfundurile uitării, înfășurându-le în încercarea mea disperată, de a pune mâna pe controlul propriei mele minți, însă cu greu strădania mea a șters lacrimile stacojiiale sufletului meu.

       N-am cugetat să renunț.

       M-am agățat de razele purpurii ale bucuriei, ce-mi valsau pe sub costelivul meu piept, și mi-am atârnat ființa de sfoara acelor clipe împăciutoare. Nu mă mai puteam gândii la gustul de plumb al sângelui, care-mi străbătea spatele. Nu mă mai puteam uita la lacrimile pe care încă le mai simțeam, în vaga lor rostogolire, pe chipul meu, ciopârțit de fierbințeala durerii. Nu mă mai puteam mișca în acea nenorocită amintire, căci se scusese de mult pe lângă mine, în macabrul trecut.

      Nu mai aveam cum, căci sufletul mă implora să mă îndop cu acel dulceag prezent, aceea mireasmă înduioșătoare  care-mi curma bietele simțuri vrăjite.

      Lașitatea picioarelor mele, încă adormite sub îmbrățișarea ceaceafului, m-a împiedicat câteva clipe lungi, să mă ridic în capul oaselor și să părăsesc acel mieros lăcaș al bucuriei mele. Însă n-am permis acelor secunde, să-mi fure voința strălucită de a-mi asculta instinctul fraged și să încep a scormonii  prin încăpere, după placul curiozității mele. Mi-am desprins cu grijă înroșitul spate, de așternutul prăfuit al patului și cu tălpile leneșe, m-am ridicat în capul oaselor, cu ființa tremurându-mi fad. Un scâncet surd mi-a curs printre suflări, când am cutezat să mă întorc și să apuc o bucată generoasă din așternut, care zăcea pe pardoseală, și s-o pun înapoi în pat, unde îi era locul.