𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.7 O sumbră pereche de aripi

         Picături stacojii se răsfirau pe haina negricioasă a neantului. Pătau în flori de suferință negrul dens. Și nu se opreau, până nu mai adânceau cu încă un strop sărat de agonie, balta mea de amărăciune. Dansau în jocul aprig al durerii mele. Și se risipeau picurânde peste cugetul meu sfărâmat de durere. Erau reci și amărui, îmbibate cu otrava mârșeviei chinuitoare. Amarul lor îmi înecase umilul suflet. Mi-l torturaseră până la ultima scânteie de speranță și mi-l aruncaseră în deznădejde. Mi-l schingiuseră cu ura lor sublimă și mi-l făcuseră să plângă, până când lacrimile  i s-au evaporat, în suspine.

    Până când ultima scânteie s-a stins sub valul plânsetului meu...

      Când jocul lor parșiv a încetat mi-am perceput ultimele suspine, înainte să le simt cum se spulberau în neant. Simțeam un gust usturător  în gură și parcă durerea ce-mi strângea oasele slabe, mai plecase de pe corpul meu însângerat. De de desuptul subțirel, al abisului pătat de dominanta culoare stacojie, îmi răsărea alene un fir de lumină argintie. Susura orbitor pe sub pleoapele mele greoaie. Se risipea încet în abisul întunericului, dar tot ajungea să îmi mângâie irisurile, spălăcite de lacrimi. Mă provoca în stilul lui fermecător, să îmi adun firimiturile de curaj ripisite. Să îmi las ochii, să se izbească de realitatea murdară, ce mă aștepta îndârjită.
M-am lăsat ademenită de strălucirea lui.

     Imaginea dezolantă a celulei, m-a plesnit zdravăn, peste obrajii mei palizi.
Lăcașul durerii mele îmi domina însăpăimântător privirea. Mă cutremura cu fiori de gheață. Mă biciuia nemilos cu frică. Mă aducea înapoi în viața mea umilă și neînsemnată. În lumea aia, pe care sufletul meu deja își dorea să o părăsească.

     Firicelul de lumină se transformase,  în voalurile de raze înserate, care pătrundeau gingașe printre gratiile de la mica fereastră a încăperii. Îmi zâmbea cu strălucirea s-a argintie dintre celălate dungi de lumină. Încă nu mă părăsise, spulberându-se în praful atmosferei mânjite de umbre. Ori în silueta înaltă a stăpânei, așezată în fața ferestruicii, care împiedica o parte generoasă din lumină, să exploreze celula.

      Când am dat cu ochii de prezența stăpânei, mi-am prăbușit privirea la picioarele mele prăfuite. M-am ghemuit, cât de adânc am putut în ușa celulei, care fusese îmi fusese piedestal de tortură. Am renunțat să îmi mai las plămânii să respire. Nu aveam puterea să o privesc, oricât de mult aș fi vrut să mă împac cu ideea, că era cu spatele la înfățișarea mea, ștearsă de supunere și umilință. Cugetul meu era conștient de orice reacție a ei. Își putea imagina ochii ei umeziți de mânie și damnatul pumnal, care i-a curmat orice picur de speranță. Era conștient că orice mișcare pe care o făceam, putea să îmi aducă o altă serie de cicatrici, ori chiar moartea, pe care sufletul meu voia tot mai mult să o îmbrățișeze.

     Mi-am încolăcit brațele subțiri în jurul picioarelor restrânse și mi-am ascuns capul în scobitura poalei mele.
Am vrut să uit că stăpâna era acolo, la câțiva pași de mine și să mă întorc în abisul suferinței mele. Sufletul nu-mi mai voia să ardă în durerea arzătoare a infernului. Ochii nu-mi mai doreau să vadă grimasa mânjită de sadism a ei.
Corpul nu-mi mai voia să simtă cum pielea îi este sfâșiată.