Fantezie || Dramă ||
#Primul draft#
Primul volum din seria ,,Descântecul menirilor severe."
Te-ai gândit vreodată cum își arată chipul o menire severă?
Gândurile îmi bănuiesc că mintea ta așezată pe umerii unui om de rând, nu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Înghițit în beznă orașul refuza să se lase salvat de palidele raze de lumină. Luna șovăia la orizont plecându-se lent printre dealurile îndepărtate. Aerul încă se încăpățâna a scăpa de răcoreala aspră a nopții. Zorile s-au ivit istovitor de încet după ceasuri lacome de tăcere. Dangătele unui orologiu îndepărtat reverberau peste liniștea asurzitoare. Ora cinci sosise în sfârșit.
Contopită cu trupul fuzionat și cu o traistă plină de zdrențe pe post de ,,bagaj", am părăsit ascunzătoarea, murmurând runele vrăjii de teleportare din mers. Mă simțeam alergată de propriile picioare. Agitația și graba se jucau în voie cu mintea stăpânei ce nu-și mai găsea nicidecum astâmpărul, iar frânta disperare a sufletului meu era de mult redusă la tăcere de o seacă speranță. Până și eu ajunsesem să-mi doresc cu ardoare ca planul de răzbunare să se sfârșească în acea damnată zi, doar ca să nădăjduiesc măcar pentru o clipă că libertatea avea să-mi aparțină la final. Că stăpâna n-ar mai fi avut ce să facă cu o copilă ca mine, după ce avea să-și răzbune dreptatea. Că inutilitatea putea fi colacul meu de salvare. Că aș fi putut în sfârșit să zburd în voie pe străzile capitalei și să fur franzele de la brutărie împreună cu Etienne așa cum o făcusem odată. Că m-aș fi putut antrena cu barda oricând, fără să mă mai despart de ea. Că soarele avea să răsară peste menirea mea.
Mirosul incertitudinii era însă dens, mult prea dens.
Am intrat ca fulgerul în curtea regală, lăsând bietul bondar de la poartă, încă o dată să se scufunde în uluire. Apoi am smuls cu iuțeală din pomișorul înflorit, câteva flori de iasomie, fugind spre bucătărie. Trebuia să pregătesc ceaiul de dimineață al reginei, iar normalitatea agitației mele era necesar să-și spună cuvântul. Însă licoarea pregătită mi se plimba prin buzunarul șorțului la fiecare mișcare, într-un mod chinuitor de tentant. Mi-am îndesat florile rupte în cealalt buzunar gol. Era atât de devreme, poate chiar prea devreme. Ora fixă plecase în urmă cu abia zece minute. Dar stăpânei nu-i păsa decât ca imaginea servitoarei Nadine să fie dulcegărită de punctunalitatea și hărnicia de care dădea dovadă.
Fățarnica deghizare și teatrul mișelesc nu aveau voie să dea greș până la final.
Cu acel gând în minte, m-am repezit în fosta cameră a lui Amandette și mi-am lăsat ,,bagajul" acolo nedespachetat. Apoi m-am întors iute înapoi la bucătărie și am pus ceainicul cu apă pe foc. Mă fâțâiam pe lângă masă, agitându-mă de colo colo în căutarea zaharniței și a ceștii pe care le scăpam din ochii, deșii erau în fața ochilor mei pe raftul suspendat de lângă dulapul pe care nu-l cruțam. Freamătul presiunii mă măcina. Nerăbdarea mă devora însă cu totul. Am dat cu nasul în cele din urmă de cea ce căutam frustrată de neatenția mea și m-am întors spre ceainicul de pe foc, pregătind tava cu cele necesare. Apa se încălzise rapid, parcă sub încinsele mele cugete.
