Fantezie || Dramă ||
#Primul draft#
Primul volum din seria ,,Descântecul menirilor severe."
Te-ai gândit vreodată cum își arată chipul o menire severă?
Gândurile îmi bănuiesc că mintea ta așezată pe umerii unui om de rând, nu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Duioase nuanțe se unduiau printre șipcile ferestrei și se împrăștiau pe pereții încăperii. Apoi se prefăceau în sumbre umbre. Dansau agale în pâlpâiala umilului amurg, pitit pe după gratiile lemnoase. Și nu își abandonau valsul, până când cântecul scurd al serii, nu își irosea și ultima notă. Le plăcea la nebunie, să-mi picteze cu stropi de imitare, semipiruetele eșuate și să le așterne pe pereți, ca pe niște desene vii, ce nu-și mai opreau respirația.
Mă uitam cu coada ochiului la ele și parcă fascinația mea copilărească, izvora fără oprire, printre picurii de sudoare de pe chipul meu. Aș fi putut sta clipe în șir, să le privesc cum dănțuiau neastâmpărate pe pereți. Însă când voiam să mă clintesc într-un loc și să le admir mișcările grațioase, se opreau și stagnau pe loc. Când m-am împăcat cu încăpățânarea lor, am continuat să danez la unison cu ele. Mi-am învârtit picioarele în ritmul lor și mi-am fluturat parterea în semipirutete, până am reușit să dau de adversarul inventat de mintea mea. I-am sfâșiat cu lama bărzii, înfățișarea clădită din particule. Și l-am spulberat în propriul său praf, estompat în era imaginației mele.
Un strop de sudoare mi-a alunecat pe orașul stâng. Am răsuflat ușurată cu sufletul îmbibat de satisfacție. Fusese al cincilea adversar imaginar, pe care îl doborâsem. Mi-am strâns partenera de dans la piept. Nu puteam descrie sentimentul, ce-mi domina întregul interior și mi-l cutremura în cea mai caldă plăcere. Îmi ardea în flăcări sălbatice sufletul și mi-l topea în picuri calzi umeziți de sare, ce mi se prelingeau nestingherite pe frunte. Mirosea a duhoare de transpirație, dar îmi frigea pielea cu ale sale atingeri.
Mi-am lăsat barda să alunece agale de pe culmea umărului meu fraged și să-mi cadă în jos, spânzurată de mână. De când Nalbert mi-o dăruise, avusesem grijă să strălucească ca odinioară. Am scormonit de dimineață, cu disperare, în cufărul unde îi găsisem lama și am dat de o bucățică de șmirghel. Scufundată în lupta cu neștiința minții mele, mi-am construit zeci de legături îmbibate, cu infima mea logică. Până să mă plestnească zdravăn convingera, că aceea bucățică de material, era cea ce căutam, am testat-o. Mi-am supus pielea brațelor, fără să-mi pese o clipă de ea și m-am frecat cu șmirghelul pe mâini. Când săraca sa finețe mi-a atins porii, am realizat cu mintea salivând de satisfacție, că găsisem ce căutam.
Unealta perfectă.
Fără pic de îndoială, am înfășcat barda și cu hotărârea izvorându-mi din cuget, i-am lustruit lama, până am spulberat straturile de scorojite de rugină, ce-i furau strălucirea. Când i-am redat luciul, risipt în anii întregi de timp, nu m-am încumetat să îi mângâi cu șmirghelul și coada cea nouă, improvizată. Clipe în șir mi s-au scurs pe chip, dar când am văzut-o renăscând din sudoarea muncii mele, nu mi-a mai păsat de timp. Fusese abia amiază și nici nu îndrăzneam să mă gândesc la amurg.
