𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.10 Fadă libertate

       Picături de lavă încinsă se prelingeau nebunește, peste rămășițele sufletului meu. Se avântau cu iuțeală, înfierbântate de flăcările înfocate ale mâniei veninoase, în circuitul sângelui meu închegat de furie. Și cutreierau  spasmodic în mintea fuziunii, tocită de o nimicitoare otravă diabolică. Ca mai apoi să-mi ardă irisurile turmentate în roșeață, cu picuri nestingheriți, încinși de agonia, patimei mele nestăpânite.

         Le simțeam printre stropi încărcați de sudoare, cum îmi curmau interiorul. Cum îmi devorau fără pic de compasiune, măruntaiele existenței mele interne. Cum îmi injectau în cuget și în minte, gustul amar al parșivei mânii, aroma ticsită de otravă a stăpânei. Și parcă uitasem de miile de întrebări ce-mi svâcneau iritante la fundul cugetului meu. Uitasem de uriașa confuzie care țipa în gol, undeva pe fundalul furiei mele. De curiozitatea ce-mi amintea de imensul necunoscut din fața mea. De spaima care nu-mi mai putea ține în frâu, respirația aprinsă și mișcările brutale.

         Uitasem cu totul de mine.

         Tot ce știusem, arsese în flăcările mistuitoare ale furiei mele. În ochii sângerii ai acelei ființe, ce-mi curmase fiecare por și-mi sufocase sentimentele în focul ei aprig. Acea ființă ce-mi plesnise întregul interior, cu cuvintele sale sărate, cu ferocitate. Acea prezență ce-mi impregna pe retină, rânjetul său machiavelic.

          Acea monstruozitate murdară, ce-mi ataca oricare picur de umanitate.

         I-am scuipat în față o grimasă clocotită de mânie. Violența aprigă a furiei, îmi curgea prin venele spasmodice, apăsându-mi adânc pielea degetelor, pe mânerul blestematului pumnal din mâna mea. Urechile au refuzat să-mi fie victimele vocilor grosolane ale bondarilor și ale pașilor metalici, care reverberau printre șuvițele mocnite ale fumului încins, din rămășițele sufletului meu. Cugetul îmi șușotea răpuns tuse otrăvită să fug. Să zbor din acel foc mistuitor. Și să mă evapor, ca apa din ochii soarelui, în dispariție.

         Însă m-am înecat cu lăcomie în nepăsarea acelui moment.
      
         Cu cioburile sufletului meu însângerate într-o cascadă stacojie de aprig venin, m-am năpustit asupra femeii misterioase, salivând de otravă.
Atunci pumnalul stăpânei, a zburat condus de mâna mea vicleană. Și-a împlântat satisfăcut, vârful damnat în goliciunea de umăr a brunetei. S-a îndompat cu nesaț din carnea ei. Și a ieșit la fel de repede cum a pătruns, lăsând în urmă o cicatrice largă, prelinsă de luciul roșiatic al sângelui și ignetul covărșitor al monstruozității.

        Am fluturat cu șiretenie pumnalul, stropit de culoarea sângerie dominantă.
Suflarea îmi fierbea mai tare, decât o oală sub presiune. Veninoasa ură mă domina cu ale sale gânduri diabolice, atât de tare încât și ulima mea fărâmă din suflet mi s-a risipt în jarul său năvalnic. Remușcările mi s-au topit, odată cu orice rămășită a sentimentelor mele. Am împins-o cât colo pe femeia misterioasă. Ochii mei otrăviți au săgetat-o. Atunci plăcerea drăcească a înflorit în interorul meu când am zărit acele rubine învinse. Acea ființă nenorocită, cum se clătina și se prăbușea la picioarele mele murdare. Nu mi-am putut abține un rânjet.