Fantezie || Dramă ||
#Primul draft#
Primul volum din seria ,,Descântecul menirilor severe."
Te-ai gândit vreodată cum își arată chipul o menire severă?
Gândurile îmi bănuiesc că mintea ta așezată pe umerii unui om de rând, nu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ce am spus ultima dată...? Ah, gata îmi amintesc! Memoria asta stupidă îmi face feste de fiecare dată când mă chinui să-mi amintesc ce n-am vrut ani de zile să țin minte. Recapitulare. Prima zi s-a încheiat. Am cules afine până când mi-am simțit stomacul rozându-și pofta în gol și cocoșul a uitat să mai cânte în incipit de amurg. Ups, dar stai! N-aveam găini, nici viață simplă. Totuși însă mai aveam vise. Grele, pline de speranță și gălăgioase, dacă stai să te gândești că nu mi le puteam scoate din cap. Uh... obsesie? Hai să nu-i zic așa. Poate mai de grabă tânjire.
— Nu te speria, stai cuminte și rămâi lângă mine, m-a sfătuit Rosemary, ținându-mă de mână în timp ce pășeam pe coridor alături de cei câțiva sclavi ai conacului.
Am încuviințat din cap, mergând pleoștit de oboseală și înfometat, după o zii în care cu toții ne înfruptaserăm pe ascuns din resturi de mâncare rămase de la mesele stăpânilor. Îmi simțeam picioarele grele și umflate. Gravitația îmi trăgea în jos mâinile lipicioase de la cules. Umerii îmi erau căzuți. Pășeam aplecat și cu aceleași haine largi, foșnindu-mi pe trupul tremurând.
În fața noastră Felix mergea tărăgănat, fluierând slab alături de alți sclavi și Chant și soția sa care avea o grimasă morocănoasă. În spate Corline plescăia din buze și își aranja fără tragere de inimă cocul ciufulit, aruncându-mi câte un zâmbet strâmb de fiecare dată când întorceam capul spre ea. Rosemary părea îngândurată și acaparată de o tristețe abținută pe care părea că se străduia să o țină în frâu. Mă ținânea strâns de mână de parcă își dorea cu orice preț să nu mă piardă.
— Mișcați-vă odată! s-a răstit un paznic, din capătul cordiorului, bătând din picior.
Acolo o ușă dublă ne aștepta larg deschisă, urmată de cele câteva scări spre locul de adunare. Sala centru se afla în inima subsolului conacului, ca o intersecție a unor coridoare întunecate și întortocheate pe care se ițeau șiruri de uși închise. Pereții din jur erau din aceeași piatră brută pe care o văzusem în toată zona de locurie destinată slavilor. Opaițele aprinse, nici nu-și îngăduiau să lipsească agățate bine în cuie, iar mirosul dens al sângelui părea să fie o regulă nescrisă în cuvinte pentru atmosferă.
Am pătruns în sala centru cu aceeași reținere și teamă cu care intrasem prima dată. Lumina slabă a lumânărilor pâlpâia pe pereții circulari. Willybert stătea tolănit, profitând de favoarea gravitației, într-un scaun căptușit elegant pe podiumul improvizat, alături de femeia roșcată care asistase la ritual și care părea să fie doamna Aster. Erau flancați de paznici deoparte și de alta, de parcă ar fi fost mult prea necesară protecția lor, în asemenea împrejurări în care cine știe, noi sclavii am fi putut scăpa de sub controlul supunerii. Tabla din perete, deschisă în toată grozăvia ei atroce, ne măsura îndrăzneala în liniile ei albe marcate cu cretă, cum nicio minte iscusită n-ar fi putut-o face mai bine.
