𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.24 Farmec otrăvit

        Un biet licăr de lumină mai străpungea palid fereastra din capătul coridorului, copleșit de negura care nu se încumeta aș arăta nuanța de cenușiu posomorât. Cerul se enervase strașnic de la miile de rugăminți ale pământului care ceruse apa pe care seceta i-o preschimbase într-o raritate. Furtuna își cânta zgomotos venirea dinspre colinele îndepărtate, cu tunete violente care agitau vântul furios. Vremea se manifesta haotic la unison cu sentimentele mele. Câtă zarvă...

      — Lipsește-te de balivernele astea fără sens! E doar o slugă bucătarule! Nu te-a strâns de gât, l-am auzit pe Esteban, dându-i peste nas lui Livester, neconvins de cele auzite.

       Am rămas cu inima în gât, privindu-i de după ușa bucătăriei, cu zgomotul de afară invadându-mi urechile. Soarta mea și a planului de răzbunare atârna de bietul efect rămas al licorii manipulatoare, care se mai manifesta asupra lui Esteban. Convingerea bărbatului părea să fie de neclintit în ciuda celor auzite, încât s-ar fi bătut cu pumnul în piept pentru fața curată și mâinile cinstite ale bietei Nadine, care cu siguranță era o slujitoare devotată ce nu avea niciun strop de interes necurat. O mică ușurare amplificată de un val de uluire îmi hidrata speranța uscată de pesimismul situației. Puterea licorii nu fusese o îndrugare ieftină.

       Mintea lui Esteban cel real încă staționa în mâinile mele, iar solida lui crezare fermă, era ca un scut împotriva adevărului ce-mi ataca firul de care eram agățată.

        — Dar... a murmurat bucătarul cu  mâinile încordate pe lângă trup.

       Cuvintele i se îngrămădeau între dinți, parcă într-o erupție forțată ce se pregătea a izbucnii nemilos. Însă bâlbâiala ce-i zguduia gâtul părea să fie  unul dintre cel mai mare dușman al său în acel moment, sau poate că nu.

        — Domnule Esteban, veniți până în sala cea mare, a răsunat slab vocea unei servitoare, din capătul celălat al coridorului, întrerupând brusc cea ce voise a spune Livester, cu înverșunare.

         — Întoarce-te la oalele tale!
Trebuie să plec! Mă cheamă slujba, a murmurat scurt Esteban, scos din atenția discuției, apoi s-a îndepărtat în grabă spre capătul coridorului, lăsându-l pe bucătar cu gura deschisă și cu vulcanul cuvintelor nespuse,  fumegând din expresia sa.

         Un mic chicot de bucurie mi-a luminat stare copleșită de pulsații în timp ce l-am sorbit din priviri pe bietul Livester, al cărui adevăr neprețuit și influențat, trebuia să fie aruncat urgent într-o groapă a uitării. Ușurarea a înflorit în mintea mea otrăvită, odată cu nevoia de a acționa. M-am retras din spatele ușii, fugind spre cămară. Văzusem limita periculoasă a prăpastiei. Simțisem golul nemilos din piept care-mi rodea sufletul nevinovat. Știusem ce putea urma.

       Nu mai aveam nevoie să văd, să simt și să știu încă odată, ori să mă prăbușesc sfârtecându-mi existența în ghearele eșecului și în mânia stăpânei.