𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.6 Greșeala

        M-am reîntors la conac legat fedeleș sub privirile reci a lui Willybert și ale tuturor însoțitorilor lui, care mă înconjurau ca pe un deținut. Abia așteptam cu ochii țesuți de lacrimi să experimentez eșecul uriaș al supraviețuirii mele. Eram atât de bucuros să știu că aveam să fiu spintecat de durere și devorat de acea satisfacție inumană cu irisuri roșii. Dar până și ironia îmi piere din suflet când îmi amintesc.

      Îndată ce am ajuns cerul se întunecase de amurg, împărțit simetric de lumina portocalie a soarelui și de negura presărată cu stele a lunii. La comanda lui Willybert, însoțitorii m-au dat jos din căruță, câțiva dintre ei ducând caii spre boxe, sub privirile curioase ale unor sclavi care priveau din depărtare. Rosemary nu se afla printre ei, nici Felix, nici Corline, ori Viola.
    
      Probabil încă nu știau de întoarcerea mea. Dar sigur Rosemary se întreba unde mă aflam . Poate chiar era îngrijorată de puștiul naiv, care uitase de orice când fugise ca un nătâng de pericolul care îl aștepta la colț. Zdravăn m-am mai păcălit singur omorându-mi plămânii. Dar și mai zdravăn mi-am crezut mintea prostuță.

     Am pășit în față fără tragere de inimă, împins de la spate de un gardian, în timp ce Willybert i-a făcut semn unui însoțitor.

      — Anunț-o pe doamna Aster de întoarcerea noastră și adu-i de veste ce s-a întâmplat! Ceilalți ocupați-vă în liniște de Adunarea de Seară! a ordonat el glacial, întinzându-i unui bărbat, acel carnețel damnat în care își nota adesea greșelile pe care sclavii le făceau sub supravegherea lui. Aveți grijă să le intre în cap bătaia care o primesc ca data viitoare să fie docili.

       — Da, domnule.

     Am înghițit în sec privindu-l pe însoțitor îndepărtându-se, apoi am tresărit.

      — Voi la ce vă uitați trântorilor! Înapoi la muncă! s-a răstit Willybert spre sclavii care ne priveau, apoi m-a tras de umărul însemnat, spre intrare.

     Am scâncit, împiedicându-mă de treptele din fața intrării, gata să ajung cu nasul în prag dacă nu aș fi fost agățat de mâna călăului meu. Willybert însă nu se încumeta să se oprească din mers, mormăind înjurături în timp ce mă forța să merg în pas cu el. Două dintre găzi ne urmau în spate mergând rigizi ca toți ceilalți idioți cu ochii roșii care patrulau de obicei prin conac și care pierdeau vremea, păzind munca sclavilor.

      În alte împrejurări m-aș fi zbătut pentru siguranța mea, dar atunci nu mai aveam niciun strop activ de energie. Mă simțeam, ca un copil obrazni, învins de mustrarea primită. Mă dezumflasem de speranță, dar încă mă rugam în sinea mea să nu fiu pedepsit cu aceeași cruzime pe care o cunoscusem ca spectator. Poate aveau milă de mica mea greșeală. Poate aveau să mă cruțe. Of! De-ar fi fost așa măcar o dată...

     Am parcus sala centru care era încă goală și spre groaza mea, Willybert m-a condus spre ușa în spatele căreia Felix fusese pedepsit în primele mele zile la conac. Însă când am pătruns, calea nu ducea spre o singură încăpere așa cum aș fi crezut. Un hol uriaș conecta de o parte și de alta o serie de uși ferecate cu zăvoare. Pereți umezi de piatră ne înconjurau reci și întunecați, la fel ca în primele mele momente de conștiință înainte de ritual, iar atmosfera înfricoșetoare era acceași. Atunci am vrut să-mi contrazic dezamăgirea. Am vrut să mă smucesc din strânsoarea lui Willybert și să fug înapoi. Am vrut să mă opresc în loc. Dar prea târziu.