𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.1 Renaștere

       Știi cum se simte amăruiul gust al renașterii silite? Ești tăcut. Te văd, citind cu poftă necontrolată. Îți pui mintea să alerge cu tot al său mecanism de rotițe.  Dar te lași păgubaș, căci te observ dintre mormanul ăsta de litere. Nu-ți iese răspunsul. Îți scapă printre degete. Parcă ai vrea să crezi că știi. Parcă te sâcâie o idee undeva înghepsuită într-un cocon strâns de gânduri. Parcă ești pe punctul de a mă contrazice. Îți înțeleg chinul reținerii.

       Nu-mi doresc să simți vreodată cum cheia întrebării mele te-ar străpunge, așa cum nu tânjesc să-mi trăiești menirea, ci doar s-o sorbi cu ochii tăi curioși, de pe fotoliul tău moale. Enigma răspunsului oricum îți va ieși în cale.

       Am renăscut dezbrăcat de amintiri, iar sămânța existenței mele a căzut pe primejdia unui pământ spinos și otrăvitor. Aș putea-o numii ca pe o aterizare violentă dar îmbelșugată pentru mâinile care m-au înfășcat cu poftă. Însă ca un nefericit lăstar ce eram eu nu am putut-o considera decât ca pe o crudă condamnare a toporului.

        Pasul greu al unor bocanci răsuna aievea prin întunericul dens. Am dat să-mi mișc capul parcă mai greu decât o nicovală. Respiram scadat de parcă abia atunci mă trezeam de-a dreptul la viață, iar inima mi se răzvrătea să bată cu o viteză tot mai mare. O pereche uriașă de brațe și un trup pe măsură mă țineau captiv, contra gravitației mele. Am tresărit, zbătându-mi membrele sub efectul tot mai slab al inconștienței. Un hol îngust și umed, mi-a apărut în văz printre clipirile fugitive. Umiditatea aerului răcoros mă înfrigura. Presiunea pleoapelor m-a redus la starea de inerție lâncezită din care mă tot chinuiam să ies. Un scârțâit de ușă s-a auzit în depărtare. O altă convulsie m-a trezit din semiincoștiență.

       Am căscat ochii mai îngrozit și mai treaz, supunându-mi la șoc lentoarea pleoapelor. Voci groase se împleteau straniu în ecou, strângându-mi fiecare suflare. Un prag întunecos s-a ivit din beznă. Mirosul de mucegai s-a întețit. M-am zbătut, sub strânsoarea dură a brațelor care mă asediau, vrând din tot sufletul să scap. Îmi era frică. Nu știam ce se întâmplase cu mine. N-aveam habar unde mă aflam, cu cine eram și unde voiam să fug. Aveam memoria goală pușcă. Dar simțeam o spaimă și o disperare ce nici nu se gândeau să-mi de-a pace.

        Strânsoarea a devenit mai potrivnică. Am început să țip, dând din picioare și din mâini, pe măsură ce cel care mă purta pe sus înainta. Nu voiam să intru în bezna pe care pragul ușii o încadra. O mână cărnoasă, mi-a acoperit gura înăbușinu-mi protestarea. După ani scurși ulterior, m-aș fi crezut un porcușor răzgâiat care n-avea prea multă minte ca să conștientizeze acumularea pericolului în care se afla, ci doar iminența morții sale nevinovate.

     Vezi tu, am avut multe de ,,învățat" până să-mi domesticesc comportamentul.

      Ca un încăpățânat ce eram m-am împotrivit mai mult, mânat de forța nemăsurată a fricii care mă îngheța și de intensitatea lacrimilor ce-mi curgeau pe obraji. Însă inutil. Purtat contra voinței mele, am pătruns pragul și prin negura străpunsă pe alocuri de câteva felinare aprinse, am ajuns într-o încăpere al cărei iz era îmbâcsit de sânge și mucegai. Brațele uriașe m-au trântit jos, sătule de zbaterile mele. M-am izbit cu capul de podea, răsuflând cu nesaț ca și când acelea erau ultimele mele clipe din viață. Durerea m-a săgetat, dar am ignorat-o dând să mă ridic, deșii suspinam neîncetat. O voce ascuțită a răsunat undeva deasupra mea.