𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.1 Șarpele de fier

         Eram prea mică să înțeleg că avusesem și eu o mamă și un tată, o familie pe care o pierdusem. Totul era diferit, mă renăscusem într-un alt mediu, neștiind de viața pe care o
avusesem înainte. Singura scenă pe care mi-o aminteam, era începutul acestei vieți cu totul alta.

       Un drum strâmt a apărut în fața mea. Era ca o alee spre paradisul întunericului, ascuns după crengile dubioase, ce apăreau prin ceața de pulbere neagră. Umbre născute din razele argintii ale lunii, reflectau primi copaci ai pădurii. Aerul rece ce mă întâmpina, era noul călător al corpului meu tremurând, iar frica îmi era doza de andrenalină, pentru inima ce îmi bătea puternic în piept. Totul în fața mea era un tablou, în care frumusețea nopții părea macabră și prea înfricoșătoare pentru ochii mei împietriți de groază. Mă gândeam îngrozită la faptul că nu îmi aduceam aminte nimic, oricât aș fi încercat, doar imaginea asta apărându-mi în față, ca o poartă deschisă spre noua mea viață.

       Nu îmi plăcea să cred că așa avea să fie viața mea, un coșmar întunecat în care aveam să îmi înec sufletul în bezna întunericului și să uit de lumină, pe vecie. Tristețea mă învăluia și frica mă înjunghia cu fiori, în momentele când gândurile îmi arătau, ce avea să mă aștepte.

       O mână de gheață îmi sugruma brațul drept, ascunsă într-o mânecă largă și lungă. Plimbându-mi privirea pe urcușul cotului ascuțit și dealul umărului rotunjit, o talie zveltă învelită într-o mantie neagră mi-a apărut în față, străpungând bezna. Urcând mai sus cu privirea am dat de un chip misterios înconjurat de o cascadă de bucle, ce era luminat de o mică rază de lună. Un zâmbet ciudat predomina pe fața umbrită de gluga mantiei și două mărgele mai albe ca floarea crinului, aținteau mici priviri pătrunzătoare spre fața mea speriată. Ea era noua mea soartă, atât de enigmatică și atât de obscură...

       Mă trăgea târâși pe drum, parcă nerăbdătoare să mă afunde în mulțimea copacilor ce se apropiau tot mai mult de noi, atât de mult încât le-am simțit mirosul. Odată intrată în paradisul întunericului, am simțit cum covorul de frunze îmi cânta sub picioare, tulburând și ultimul strop de liniște. Perdeaua densă a ceții negricioase se întindea tot mai mult în adâncul pădurii, fugind parcă de ochii mei, ce voiau să o simtă mai aproape. Ca din senin cortinele necunoscutului sau deschis în fața mea, lăsând la vedeală o stâncă înaltă, în care era scobită o peșteră.

       În acel moment i-am simțit mâna de porțelan încolăcită mai mult de brațul meu. Picioarele mele au renunțat să meargă, patinând forțat spre interiorul peșterii, iar zâmbetul ei s-a lărgit mai mult, când a reușit să mă tragă înăuntru.

       Neavând încotro, mi-am rotit privirea prin toată peștera. Un scaun de lemn crăpat și ciopârțit pe margini de timp, era tronat în lângă o masă în aceeași stare, plină de hârtii și scrisori pe lângă care și o hartă veche. Lângă era strâns un lanț de fier lung și gros la capătul căruia erau două cătușe ruginite. Ochii mi-au surprins cu picuri de spaimă acel șarpe din fier ce era încolăcit, parcă gata să mă imobilizese. Am simțit cum spaima m-a acaparat mai mult. Locul ăsta părea clar să fie refugiul ei, ascunzătoarea unde își făcea planuri dar mai mult locul unde își ținea prizoniere victimele.