𝑶𝒓𝒊𝒈𝒊𝒏𝒊 𝒖𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆

Cap.5 Sub acoperire

        Dungi luminoase defilau pe pereți. Erau răsărite de după cortina de sticlă ciuruită, a geamului. Le priveam de parcă aș fi fost blocată într-o scenă de vis. Puteam să jur că vedetele astea, ce-mi furau ochii cu finețe, erau venite din rai pe o poartă cu grilaje de aur. Umila fereastră prin care luminile țopăiau rigide, la fiecare clipă în care soarele ieșea semeț printre coline, mă lovea însă atât de tare de realitate.
Nu era o poartă aurită, ci doar o deschizătură, prin care razele matinale își făceau apariția, odată cu vioaia dimineață. Totuși ochii nu-mi încetau să le admire, printre micile picături de oboseală.

      Eram trează... trează de ore în șir...
Îmi simțeam pleoplele greoaie și ochii admiratori, înțepați de o durere sâcâitoare. Obrajii îmi erau umezi de lacrimile oboselii și spatele îmi era sfărâmat de poadeaua înghețată. Ore în șir privisem același tavan, aceleași crăpături brăzdate, ce mi se afișau în cadru, ca o scenă de teatru a gândurilor  mele. Nu îmi scăpase o clipă fără să nu mă întreb a nu știu cât a oară ,,cine sunt?". Era un mister prea mare pentru mine, căci singurul lucru care îl știam, era acel afurisit de nume al meu.

      Aș fi vrut să pot avea curajul să mă ridic chiar și în toiul nopții târzii, de pe podea. Să mă apropii cu toată sfiala mea de ciobul de oglindă, ce atârna de perete lângă pat. Să pot să îmi privesc fața. Să mă văd cu toată ființa mea inocentă. Să mă privesc în ochi o clipă.
Podeaua îmi era piedestal și oricât aș fi vrut să mă deplasez, lanțurile fricii mă țineau strâns în agonie. Știam că ea avea să mă simtă, chiar dacă somul adânc, domina liniștit pe fața ei fără grimasă. Prezența stăpânei era o barieră între gândurile mele visătoare și cea ce cugetul meu aspira cu speranță să facă. Era ceva mai mult decât o spaimă obișnuită. Era o paralizie totală.

        În golul unui ecou nefast, scârțâitul strident al unei uși a lăsat în urmă o izbitură puternică, imediat percepută de urechile mele ciulite. Șocul puternic mi-a trezit corpul din paralizie și în doar o fărâmă de secundă, a început să se joace cu bătăile inimii mele agitate.
Scârțâitul patului și-a făcut loc prin admosfera încă misterios de liniștită și mi-a perforat urechile, cu un fior de gheață. Frica îmi plusa puteric prin inimă. Stăpâna era trează.

      Nu aveam curajul să îmi rostogolesc ochii spre acel colț de unde puteam percepe căscatul ei buimac. Înghețasem  cu privirea înțepenită la fereastră, dar o simțeam profund. Auzeam geamătul pardoselii uzate sub pașii ei tot mai apropiați și tocmai mă pregăteam să îmi pierd răsuflarea, când am simțit mâna ei de gheață, înfiptă în părul meu ciufulit.

      — Ridică-te! și-a scuipat ordinul și m-a tras brutal de păr.

     Un ignet mi-a scăpat dintre dinții încleștați. Mâna ei se simțea ca un clește de fier. Cu tot corpul svâcnind într-un joc al fricii, m-am ridicat pe picioarele mele amorțite. Cu un pufnet de dezgust stăpâna și luat degetele gheroase din capul meu ce s-a plecat umil în pământ. Sugrumat de strânsoarea brutală părul mi s-a răvășit peste frunte.