Fantezie || Dramă ||
#Primul draft#
Primul volum din seria ,,Descântecul menirilor severe."
Te-ai gândit vreodată cum își arată chipul o menire severă?
Gândurile îmi bănuiesc că mintea ta așezată pe umerii unui om de rând, nu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
O mireasmă amăruie de cafea dansa printre mesele localului, ca o balerină invizibilă ce-și unduia ținuta de abur pe la nasurile puținilor clienți. ,,Maroul zorilor" era la fel de liniștit ca întotdeauna cufundat în aroma predominantă a boabelor măcinate. Am sorbit cu poftă o gură din lichidul cafeniu, așezându-mi ceașca pe masă, gânditoare dar în același timp șocată.
— Nu pot să-mi dau seama ce s-a întâmplat cu starea ei... Am încercat să-i asigur medicamentele la zi... a grăit Camy cu o tristă bulversare în ton, scufunându-și ochii în blatul mesei, de parcă s-ar fi ferit să-i întâlnesc supărarea oglindită din suflet.
Am rămas tăcută dând din umeri cu părere de rău. De când ne întâlnisem în acea dimineață în locul nostru de tihnă, nu putusem să nu-i citesc amărăciunea ce-i brăzdase chipul și îi ciufulise buclele cârlionțate. Era nedormită. Cearcănele o trădaseră din prima clipă și tocmai îmi spusese că mama ei își pierduse slaba vigoare dintr-o dată, într-un mod alert și inexplicabil.
— De când e așa? am întrebat-o îngrijorată, încercând să fac rost de fragmentele absente din explicația ei.
— Ieri seară când am venit acasă, am găsit-o cu fața albă și palidă. Tușea încontinuu. Abia am reușit să-i calmez puțin starea cu un ceai fierbinte. Medicamentele le luase de dimineață... a înșiruit Camy, cu lacrimi în ochi și cu vocea gâtuită de greutatea trăirilor.
Mi-am adâncit atenția cu compătimire în irisurile ei căprui. Sufletul meu nu putea fi indiferent, oricât de tare îl disprețuia mintea stăpânei în acele biete momente în care sentimentele mi se strecurau din când în când printre gratiile fuziunii.
— Îmi pare rău... am murmurat cu jumătate de gură și cu inima strânsă.
Atmosfera din jur mi s-a părut dintr-o dată mai apăsătoare.
— Nu-ți face griji pentru mine. Mă descurc, mi-a răspuns Camy cu un zâmbet strâmb.
Tot acest incident neplăcut răsărise, ca o ciupercă otrăvită după seara furtunoasă în care acționasem cu sânge rece, prinzându-i sforile lui Livester și după vreo trei zile în care normalitatea își luase cursul firesc. Era o lovitură cruntă pentru sufletul lui Camy și pentru speranța pe care încă o mai avea pentru viața mamei sale, singura ființă care-i mai era alături din familie. Nu cunoșteam gustul unei asemenea suferințe, însă îl simțeam într-un mod covârșitor de profund, atât de profund încât n-am mai rezistat. M-am ridicat de pe scaun și m-am apropiat de ea, îmbrățișând-o așa cum mă strânsese Shadow necondiționat în brațe, atunci când la fel de neîngrădită îl salvasem. Camy a tresărit surprinsă, răspunzându-mi la îmbrățișase.
— Știu că poți, am îngăimat singurele cuvinte pe care le aveam în minte și m-am desprins ușor.
Prietena mea lăcrima în tăcere, cu un ,,mulțumesc" surd ce-i atârna între buzele strânse de emoție. În acel moment nu mi-am dorit decât ca gestul meu mânat numai de urletul unor sentimente închise într-o cușcă, să o ajute să poată ține capul sus pentru mama ei, pentru viitorul ei și pentru ea.
