Fantezie || Dramă ||
#Primul draft#
Primul volum din seria ,,Descântecul menirilor severe."
Te-ai gândit vreodată cum își arată chipul o menire severă?
Gândurile îmi bănuiesc că mintea ta așezată pe umerii unui om de rând, nu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Pictat cu grația divină a unor nuanțe albicioase de gri pal, care se piteau în conturul său șters de degetele agitate ale vântului, un singur ghemotoc de vată păta gloria blotei cerești, care radia în acea ultimă după-amiază de toamnă, parcă vlăguită încă de un miros putred, al lui noiembrie. Raze năvalince îl străpungeu printre lucrătura moale a coastelor sale. Adieri reci de vânt îi ciufuleau coama alburie de fum. Dar încăpățânarea sa grosolană era poate mai greu de urnit, decât un munte, sculptat între văi. Era bine sudat de tapițeria sublimă a acelui albastru ceresc. Nu se dădea în lături să-mi convingă adrenalina din piept, că albeața lui era asemeni îndrăznelii mele, care mi se îngrășa pe interior cu fiecare zi, ce-mi călca pragul vieții.
Însăcufruntea dogorită de soarele călâi al acelei zile, simțisem cum golul temerilor mele adâncite în piept, se înecase cu gustul desăvărșit al victoriei, care îmi pulsa aprig prin vene.
Copleșită de gâfâielile protestatoare ale ființei mele, umezită de înflăcărarea copilărească ce-mi vâjâia în urechi, mi-am coborât de la cer, privirea scăldată entuziasm, analizându-mi mâinile învelite în câteva straturi generoase de praf și pământ, care-mi tronau peste meleaguri întregi de piele. Un zâmbet naiv mi-a răsărit pe buze, ca o ironie a întregului amalgam de năzbâtii, pe care le savurasem fără încetare și zecile de căzături pe care mi le încasasem în luptele cu Sperietoarea, care nu era un inamic prea milos. Fără prea mare păsare în buzunarul minții, am lăsat un chicot să-mi inunde auzul, plictisit de răsuflări gâtuite. Mi-am mânjit fruntea cu mâna stângă, în speranța de a scăpa de șicanatoarea sudoare, care îmi atârna de bretonul ciufulit, gata să-mi aterizeze în largul ochilor.
Ciopârțit de mulțimea de lovituri încasate, Sperietoarea zăcea pe iarbă fără suflare, cu fragilul suport de lemn răsturnat și cu sacul ce-i era drept piept, sfârtecat de urmele bărzii mele. De când Nalbert îmi permisese să-mi hrănesc îndrăzneala, ce-mi scânteia în interior, îmi petrecusem zile întregi chelfănindu-mă cu Sperietoarea, în grădina din spate, a magherniței. În tot acest timp pierdusem firul timpului, care alerga bezmetic pe lângă mine, scurgând alături de el momente în șir de antrenament. Aruncasem deoparte foamea care îmi strângea somacul în fiecare zi. Ignorasem cu stângăcie durerea, ce-mi amintea cu cruzime de cicarticile pitite în badaje, care mi se ascundeau pe sub buclele sălbatice, de fiecare dată când dasasem în piruete și escave. Dădusem uitării momentele îmbâcsite de spaimă și clipele dominate de prezența țepoasă a stăpânei, de parcă aceasta dispăruseră cu tot mănunchiul de traume greoaie, într-un adânc fad al conștiinței mele.
Așa începusem a mă bucura de acea libertate ștearsă, care nu ar fi putut fi altceva decât speranța sufletului meu, ce nu se îndupleca să mă conducă la o dulce gustare a unei zgure dintr-o copilărie, aprope inexistentă.
