Fantezie || Dramă ||
#Primul draft#
Primul volum din seria ,,Descântecul menirilor severe."
Te-ai gândit vreodată cum își arată chipul o menire severă?
Gândurile îmi bănuiesc că mintea ta așezată pe umerii unui om de rând, nu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Negura se perinda în spatele copacilor grădinii și a turnurilor fortificate, răbdătoare cu sfârșitul amurgului șovăitor. Norii se tăvăilseră în cenușă pe bolta cerească, plutind împinși de vântul îndepărtat. Stele lipseau cu desăvârșire din acea seară. Un lucru dezamăgitor pentru veșmântul nopții care era mai mohorât și mai modest de data aceea. M-am rupt din starea de stagnare, m-am apropiat ușor de marginea grădinii regale și m-am ascuns după cel mai apropiat arbore. Curiozitatea și șocul îmi jucau feste.
— Nu! Vă rog, lăsați-mă! răsuna un grai sugrumat de lacrimi.
La vreo douăzeci de pași distanță, o copilă cu statura-i măruntă înveșmântată într-o cămașe largă de noapte, se străduia din răsputeri a excalada zidul curții regale, zbătându-se protestator în mâinile a doi paznici. Rebelele bucle castanii îi dansau pe chipul rotunjor și alb, încurcându-i vederea copleșită de plâns, iar mâinile-i subțiri nu voiau sub nici-o formă a se dezlipii de pe pietrele dure ale zidului. Nu-i dădeam mai mult de zece anișori. Însă după felul în care se lupta pentru cea ce voia în ciuda puterii sale limitate, părea că nu-i păsa de vârsta sa inocentă atât de apropiată de anii mei cei adevărați.
Însă nu-i era frică de brațele care o trăgeau înapoi și nu era o lașă cu sufletul moale, așa cum eram eu.
— Treci înapoi, orbaznico! N-ai voie să pleci! De câte ori trebuie să îți spun? am auzit graiul rece și dur al reginei, venind dinspre una dintre intrările castelului rezervate exclusiv familiei regale.
Cu furia sădită în expresia-i încruntată, Elleyne a înaintat spre zid, flancată de alți doi gardieni și de o femeie îmbrăcată într-o rochie neagră. Am înghițit în sec, lăsându-mă pradă uimirii. Tensiunea momentului era smulsă dintr-o intimitate absolută. O intimitate regală, interzisă în ochii oricui.
— Ce cauți aici Lizzyenne? De ce ai fugit iar din camera ta? Ai crezut că azi îți va merge jocul dacă guvernanta te scapă o clipă din ochi? a bombardat-o Elleyne cu întrebările sale stridente, pe micuța ce suspina lipită de peretele gros.
,,Lizzyenne..."? Uimirea mi s-a preschimbat în șoc. Cunoșteam numele, căci îl auzisem de multe ori în discurile la care asistasem. Însă nu știusem o iotă despre cea care îl purta, până în zilele de slujire.
,,Lizzyenne era ultima moștenitoare a familiei regale." îmi spusese Camy într-o zi la cafenea. Sora cea mică a lui Elleyne în vârstă de opt ani și a... stăpânei. Katelyn o născuse la vârsta de patruzeci și șapte de ani spre uimirea tuturor cu un an înainte de a muri, iar ea era pruncul ce nu apucase aș vedea mama decât un an din viață. Se zvonise mulți ani la rând că nașterea ei pusese capăt vieții cuplului regal care așteptase de prea mult timp un fiu moștenitor. Însă părerile erau împărțite în întreg poporul.
Slăbită de atâtea încercări inutile, copila s-a predat imediat mâinilor ce o trăgeau fără milă, trecându-și privirea înspăimântată de la regină la femeia ridată care era înfofoită în rochia neagră. Îndrăzneala ei se terminase odată ce vocea lui Elleyne tunase ca un semn de alarmă asupra ei.
