Doua saptamani

Capitolul 25

La multi ani de 8 martie!!! <333

Voiam sa dedic capitolul lui Andreea908, ei i-am promis de fapt, dar nu merge. Zice ca nu exista utilizatorul sau ceva de genul. Imi pare rau.

Ma simt de parca tot corpul meu a fost umplut cu pietre...Nu pot sa ma dau jos din pat. Nu vreau...Vreau sa stau aici cu lumina stinsa si cu patura peste ochi pentru totdeauna...

Capul ma doare ingrozitor, dar nici nu se compara cu felul in care ma simt psihic.

Mi-e dor de Colin si vreau sa il vad ca sa pot sa il consolez, dar in acelasi timp nu vreau sa il vad din cauza a ce s-a intamplat in parc...

Normal ca sunt inca trista din cauza asta...totusi, ma simt de parca nu ar trebui...de parca purtandu-i pica pentru ce s-a intamplat intre el si roscata e gresit.

Si nu inteleg de ce. El e cel care m-a inlocuit cu ea si totusi eu sunt cea care se simte de parca face ceva gresit.

Toate astea imi dau dureri si mai mari de cap.

Mi-am dat patura la o parte de pe ochi si mi-am inchis ochii pentru cateva secunde din cauza luminii care imi ranea privirea.

Picioarele mele goale au atins podeaua rece si le-am tarat pana in baie unde mi-am facut rutina, fara pic de entuziasm in mine.

Urasc asta. Nu inteleg nimic din ce se intampla si vreau doar sa se termine totul!

Incep sa regret atat de tare faptul ca am spus ''da'' saptamana trecuta cand Phil si mama m-au intrebat daca sunt de acord sa locuiesc cu un baiat pe care practic nici nu il cunosteam.

Wow...saptamana trecuta a inceput totul si totusi simt de parca au trecut luni de zile...

Sunt epuizata fizic si psihic sa ma tot gandesc la asta...

Daca nu il intalneam niciodata pe Colin poate nu mai eram in starea in care sunt acum.

Viata mea ar fi fost la fel de plictisitoare ca intotdeauna, exact asa cum trebuie sa fie.

Nu sunt genul de persoana cu o viata interesanta.

Sau cel putin nu eram.

Acum ma simt de parca traiesc intr-un film prost cu adolescenti.

Am inchis dusul si m-am imbracat repede cu niste haine la intamplare.

Mi-am pieptanat rapid parul si am coborat spre bucatarie, unde mama aranja micul dejun.

Mi-am simtit stomacul ripostand. In niciun caz nu voia sa manace.

- Neata, scumpo, a zis ea asezandu-se cu spatele la mine, spaland niste cani in chiuveta.

- Neata, am zis eu vag, luand o gura de ceai si pregatindu-ma  sa plec la scoala.

Cand mama s-a intors, m-a privit ingrijorata pentru o secunda, apoi mi-a spus:

- Julie, si micul dejun?

- O sa manac ceva la scoala, i-am raspuns eu in timp ce ieseam din bucatarie.

Mama a mers dupa mine pana la usa de la intrare si eram gata sa plec, dar m-a oprit.

- Scumpo, esti bine? Sigur nu vrei-

- Mama, pur si simplu nu ma simt in stare sa mananc, am intrerupt-o eu. Stii cum sunt eu dimineata.

Am incercat sa schitez un zambet, dar am esuat .

A oftat si m-a imbratisat, urandu-mi succes la scoala.

Am iesit in aerul racoros de afara si am inspirat adanc. Am nevoie sa schimb ceva. Nu mai pot sa stau in starea asta. Nimeni nu m-a mai facut vreodata sa ma simt asa.Totusi, ma simt de parca sunt blocata in nispuri miscatoare. Cu cat ma zbat mai mult, cu atat ma scufund mai repede.

Poate trebuie doar sa incerc mai tare. Poate am nevoie doar de prietena mea cea mai buna si de timp.

Sa ma reobisnuiesc cu viata mea de dinainte.

Mi-am scuturat capul in timp ce inaintam si mai mult pe drumul spre liceu.

De ce exagerez asa de tare? De ce dramatizez totul?

E doar un baiat. Il cunosc doar de cateva zile.

Nu mai fii o fetita melodramatica, Julie! Revino-ti!!

Dar ori de cate ori am incercat sa imi repet asta...simteam cum nisipurile ma inghit si mai tare. Iar in curand o sa ma scufund de tot.

Ce doare cel mai tare e ca stiu ca doar el ma poate salva.

                                  

                                                      ************

- Julie, sigur esti bine? vocea Mayei m-a rupt din transa pentru a treia oara de cand stau la masa de pranz.

Mi-am ridicat privirea sa o intalnesc pe cea ingrijorata a ei.

Am dat din cap in semn ca da, iar ea a oftat lung.

- Julie, stii ca esti cea mai buna prietena a mea si poti sa imi spui orice, nu?

Am dat iar din cap.

- Si atunci spune-mi, te rog, ce se intampla cu tine? Nici macar nu te-ai atins de mancare..., a zis ea aratand spre tava cu mancare neatinsa din fata mea.

Am incercat sa imi gasesc glasul si i-am spus:

- Nu mi-e foame.

- Dar nici ieri nu ti-a fost foame. Julie, se intampla ceva cu tine? Are legatura cumva cu-

- Nu! am intrerupt-o eu pana sa isi duca ideea la capat. N-are legatura cu nimeni. Pur si simplu nu am pofta de mancare, am zis eu incercand sa pun capat conversatiei aici pentru ca eu chiar nu vreau sa mai continui sa vorbesc.

A oftat si a lasat-o balta. Nu vreau sa fiu dura cu ea, pentru ca pana la urma e singura mea prietena dar chiar nu vreau sa ii explic ce simt eu acum, pentru ca nici eu nu stiu.

In momentul asta, vreau doar liniste.

Scuze ca e scurt si plictisitor, dar stiu ca voiati sa pun next si asta am facut.

Simularile si scoala m-au secat de inspiratie si trebuie sa incerc sa mi-o regasesc. Si stiu ca voi vreti sa pun next cat de repede pot, si sper ca stiti ca va iubesc pentru cat de mult (sper eu) ca va place cartea, dar chiar nu pot sa las totul balta ca sa postez. Am nevoie de timp si de inspiratie ca sa iasa bine.

Si mdaa...stiu ca acest capitol nu a fost cine stie ce..scuze.