Am oftat pentru a zecea oara de cand am plecat din locul acela si mi-am ridicat privirea sa vad ca am ajuns deja acasa.
Mi-am grabit pasul, nerabdatoare sa intru si sa ma arunc in patul meu moale, sa inchid ochii si sa imi imaginez ca nimic din ce se intampla nu e real.
Adica, nu are cum sa fie, nu?
Am inchis usa de la intrare in urma mea, lasand zgomotul sa se loveasca de peretii din hol.
Am inceput sa urc scarile, dar pe cat de nerabdatoare eram sa ajung in camera mea, pe atat de obosita ma simteam in momentele acelea.
De parca nu aveam forta necesara nici macar sa urc niste trepte.
Cand in sfarsit am ajuns in camera, am rasuflat usurata sa simt salteaua moale acoperita cu cearceaful parfumat, sub mine.
Voiam sa zambesc, dar nu puteam.
Stiam ca in mod normal as plange, dar n-am facut-o destul zilele astea?
In schimb, mi-am lipit spatele de asternuturile reci si am privit tavanul alb fara sa clipesc.
Cand in sfarsit, pleoapele mele s-au inchis pentru o fractiune de secunda, am simtit un strat subtire de lichid sarat aparand in spatele lor, dar m-am fortat sa nu ii dau drumul.
Nu e cazul sa plang.
Sau poate e, dar stiu ca n-ar trebui.
Am fost mult prea entuziasmata de ideea ca exista o sansa ca mutarea sa nu aiba loc, incat am uitat ca exista si sanse ca nimic sa nu se schimbe.
Si asa a fost.
Am fost naiva, ca de obicei.
Cand in sfarsit realizarea ca am esuat s-a instalat cu adevarat in mine, abia atunci am simtit emotiile.
Tristete, neputinta, umilinta.
Era ca o sentinta finala. Am avut curajul sa sper in tot timpul asta, ca poate, se va intampla un miracol si nu va trebui sa ma mut, iar Colin, Maya si chiar si Tim-pentru ca si pe el il consider un prieten- nu vor trebui niciodata sa afle ca eram cat pe ce sa plec.
Dar acum? Parca puteam sa aud bucatelele din inima mea spargandu-se.
Ca unul dintre globurile acelea de cristal, pe care daca le spargi, nu ai cum sa le mai repari.
Simteam ca ar trebui sa ma comport altfel in momentele acelea. Ca ar trebui sa fiu trista sau furioasa.
Ca a trebui sa plang sau sa tip. Sa ma descarc. Dar nu puteam simti nimic.
Era ca si cum corpul si mintea mea s-au obisnuit deja cu ideea ca voi pleca si voi lasa atatea in urma.
Stiam ca e imposibil.
Nu ma voi obisnui niciodata.
Era altceva ceea ce simteam.
Ma predam.
Odata ca am recunoscut, am auzit imediat o voce mica in mintea mea.
Asa usor? Fara sa incerci mai tare? Esti dispusa sa renunti?
As fi vrut sa spun ca ''nu''. Sa ma ridic si sa merg iar la Newman, sa vorbesc cu el si sa il conving. Si daca nu reuseam, sa incerc din nou si din nou si din nou si din nou.
As fi vrut sa fiu ca una dintre fetele acelea din filme. Curajoasa si indrazneta.
Am oftat.
Dra eu nu sunt asa. Si nu voi fi niciodata.
CITEȘTI
Doua saptamani
Hayran KurguCe faci atunci cand afli ca trebuie sa locuiesti timp de doua saptamani cu un baiat pe care nu il cunosti? Ei bine, prin asta trebuie sa treaca Julie, dar atunci cand descopera ca nu e tocmai baiatul rasfatat la care se astepta, totul ia o alta int...
