Cinci milioane de motive

Prolog

― Mai bine nu te năşteai!

Urletul bărbătesc care vine din casa de vis-a-vis, îmi distrage atenţia de la harta pe care o am desfăcută pe genunchi. Aş spune că e o seară perfect normală pentru familia Kimble şi pentru vecinii săi, dar în seara asta parcă totul e mult mai grav decât de obicei.

Deşi am doar şaisprezece ani şi nu o duc mai bine decât ei, mi-e milă de fetiţa care locuieşte vis-a-vis şi care acum o zbugheşte pe uşă speriată şi se ascunde sub verandă, pătrunzând printr-o crăpătură pe care domnul Kimble nu cutează niciodată să o repare. Are doar zece ani şi e incapabilă să se apere în faţa furiei părinţilor alcoolici, care mereu se răzbună pe ea pentru eşecurile lor. De fiecare dată când o văd, îmi dau seama că situaţia mea e strălucită pe lângă a ei, deşi sunt orfan şi de jumătate de an fug de Serviciile Sociale. Mă pot declara fericit cu puţinul meu, cu nopţile petrecute sub cerul liber sau pe la prieteni; un lucru pe care ea nu-l poate spune.

E nefericită. Ba mai mult, e terifiată. Nici nu mă îndoiesc, ţinând cont că e complet neputincioasă în faţa soartei sale, pe care nu o poate schimba nicicum. Spre deosebire de mine, nimeni nu pare să o ia în seamă. Nimeni nu îndrăzneşte să pună piciorul în prag în favoarea ei, să o apere în faţa furiei părinţilor săi şi să-i ofere ceva mai bun, aşa cum merită să aibă orice copil de zece ani.

Acum un an nu aş fi gândit aşa, nu m-ar fi interesat că există oameni mai nefericiţi ca mine. Nu aş fi mişcat un deget şi nu aş fi compătimit. Abia după ce părinţii mei au murit, mi-am dat seama că viaţa nu e aşa cum aveam impresia că este.

― Te-ai hotărât?

Tresar când Noah – prietenul care m-a găzduit timp de aproape o lună – se strecoară în spatele meu şi mă ia prin surprindere. În ciuda faptului că e de aceeaşi vârstă cu mine şi părinţii lui nu prea par să mă placă, m-a lăsat să stau în casa lui şi în camera lui mai mult decât mă aşteptam.

Însă acum e timpul să plec.

― Mda, mormăi, aplecându-mi privirea înapoi spre hartă. Cred că o să merg în Parker, Colorado.

― De ce tocmai acolo? mă întreabă mirat. E cam departe.

Ridic din umeri, făcând o grimasă. Habar nu am de ce vreau tocmai în Colorado. Probabil pentru că e departe de oraşul ăsta blestemat.

― Nu vreau să ajung să fiu săltat de Serviciile Sociale, argumentez. Odată ce ies din stat şi mă retrag într-un oraş mic, unde nu mă cunoaşte nimeni, există posibilitatea de a fi lăsat în pace. Mulţumitor de departe.

Noah mă priveşte curios din picioare, dar nu spune nimic care să mă contrazică. Nici n-are ce să spună. Cum sunt pe cont propriu de ceva timp, singurul care poate lua decizii pentru mine sunt eu însumi. Nimeni altcineva.

― Aşadar, nu o să ne mai vedem până nu fac optsprezece ani şi până nu-mi cumpăr o maşină, constată el.

― Despre ce tot vorbeşti? mă încrunt. Ai deja o maşină.

Fac semn spre camioneta ruginită de pe alee, ca să înţeleagă la care maşină mă refer. Deşi e cea mai jalnică maşină pe care am văzut-o vreodată, măcar e a lui.

― Nu, mă contrazice. Tu ai o maşină.

Face semn la rândul lui spre camionetă, iar eu mă încrunt şi mai tare.