Cinci milioane de motive

Capitolul 24

În momentul în care opresc camioneta în fața casei noastre mici și modeste, care nu are decât două dormitoare, o cameră de zi, o bucătărie deschisă și o baie înghesuită, lucrurile devin puțin cam ciudate. Evident, rămâne același loc pe care îl pot numi „acasă", doar că de data asta văd totul altfel.

Nu ne-am plâns niciodată de spațiu, cu toate că e mică. Am iubit diminețile în care ne înghesuiam amândoi în bucătărie, Nikki la omletă, iar eu la expresorul de cafea. Am iubit fiecare moment în care ne bufnea râsul atunci când ne ciocneam accidental. Și mereu a fost tot ce am avut nevoie.

Doar că acum... ei bine, acum gândirea mea și-a lărgit orizontul și căsuța în care am locuit zece ani devine ceea ce nu trebuie. Odată ce eu și Nikki ne vom căsători, se presupune că, cândva, vom avea copii. Casa asta clar nu acceptă mai mult de doi membri sub acoperișul ei.

Și, cum vacanța s-a terminat și grijile revin în forță, îmi dau seama că nu ne permitem o altă casă. Nu ne permitem o casă mai mare decât ce avem.

― Seth?

Nikki îmi atinge brațul, smulgându-mă din reverie. Mă întorc spre ea și o găsesc confuză, având o cută de nedumerire pe frunte.

― Ești bine? mă întreabă. Te holbai în gol.

― Sunt bine.

Opresc motorul, scot cheile din contact și ies din camionetă înainte ca Nikki să apuce să-mi mai pună vreo întrebare. Nu e momentul să vorbim despre copii acum. Și așa lucrurile au prins o viteză uluitoare, care mă cam înspăimântă, iar ultimul lucru pe care mi-l doresc este să o înspăimânt și pe ea.

Iau bagajele din pick-up și pornesc spre intrare, auzind-o pe Nikki mergând în spatele meu. Ea e cea care descuie ușa cu cheia sa, dar eu sunt cel care intră primul. Arunc bagajele pe podea și aprind lumina pe coridorul scurt și îngust. Acum mi se pare și mai aglomerat.

Spre deosebire de mine, Nikki pare să se bucure că a ajuns acasă. Râzând, țâșnește de lângă mine și se aruncă direct pe canapea, bătând cu palma pe locul de alături.

― E trei dimineața, scumpo, mormăi obosit, sprijinindu-mă în schimb de perete. Nu crezi că ar trebui să dormim?

― De ce? Mâine nu trebuie să ne trezim devreme. Putem dormi până când vrem noi.

Ridică jucăuș din sprâncene, provocându-mi un zâmbet. Atât. De atât sunt în stare acum. Pe lângă problema pe care am descoperit-o acum, continui să derulez în minte conversația cu Oliver. Nu am fost capabil să las deoparte nici măcar un blestemat de cuvânt pentru o blestemată de secundă.

Dacă până acum ai trăit cu impresia că i-ai făcut lui Nikki un bine că ai luat-o din sânul familiei sale, află că te înșeli. A scăpat de ei și a dat de tine, care ești exact la fel!

Asta în mod cert n-o să o uit prea curând.

Adevărul este că nu am fost în stare să-i ofer lui Nikki ceva mai mult decât îi ofereau soții Kimble, material vorbind. Sunt la fel de sărac ca ei. Visele pe care le aveam la șaisprezece ani nu s-au împlinit, nu toate. Nu locuim într-o casă mare, așa cum speram. Nu conduc o mașină frumoasă, așa cum credeam că o să se întâmple. O mașină ca a lui Cohan, de exemplu, sau una care să aibă vopseaua intactă, cel puțin.

La gâtul, în urechile și la încheieturile lui Nikki clar nu se află bijuterii scumpe. Singura bijuterie pe care aceasta o are e inelul pe care i l-am dăruit cu puțin timp în urmă, însă nici acela nu e al meu. Nu eu l-am cumpărat.