Cinci milioane de motive

Capitolul 32

Mă încrunt la buzele ei bosumflate. Deși abia s-a trezit, nu pare să aibă un început de zi prea bun. Pe fruntea ei sunt niște cute care n-ar fi trebuit să fie acolo și pe care încerc să le netezesc cu degetul mare. Arată de parcă s-ar certa în gând sau de parcă se forțează să nu facă ceva.

― Ce e, iubito? întreb puțin amuzat, continuând să netezesc din cute. De ce te uiți așa urât la mine?

― Nu vreau să mă ridic din pat. Putem sta aici până pleacă?

Acum înțeleg că adevărata ei problemă este Cohan, pe care îl aud mergând prin livingul nostru. Nu vrea să dea cu ochii de el, deși văd în ochii ei dorința arzătoare să-l ia la șuturi. Sau pe mine.

― Nu ar fi prea frumos din partea noastră, o informez. E musafirul nostru și mai mult ca sigur are nevoie de o cafea amară, ca să-i mai treacă din mahmureală.

― De ce să-i dăm noi cafea? întreabă iritată. Noi i-am dat să bea? Să-i dea cafea imbecilul care l-a îmbătat!

Îmi strâng buzele, străduindu-mă să-mi ascund amuzamentul față de tirada ei. Cu toate că spune lucruri nu prea drăguțe, nu poate să fie răutăcioasă până la capăt. Vorbește în șoaptă, probabil pentru a nu o auzi Cohan și știu că, dacă acesta ar intra acum în încăpere, Nikki s-ar face ca o tomată la față.

― Haide, iubito. Știu că nu o să-l lași să plece așa.

Nikki oftează, bosumflându-se și mai tare. Profit de faptul că sunt foarte aproape de ea și-i sărut buzele cărnoase și țuguiate, cu încercarea de a o mai îndulci.

― Putem să stăm aici și să facem sex, propune ea, cu un rânjet micuț.

Izbucnesc în râs. Ideea ei mă îngrozește mai mult decât mă uimește cu câtă ușurință pronunță cuvântul „sex", de parcă acesta a fost mereu în vocabularul ei.

― N-o să fac asta cu Cohan în living, mormăi puțin speriat.

― De ce nu? Bănuiesc că e suficient de simțit cât să nu intre peste noi. Am putea să o facem.

Arcuindu-mi sceptic o sprânceană, continui să o privesc întrebător. Aceasta începe să se sfiască. Se rostogolește pe spate și pufăie, părând să accepte faptul că asta e o idee proastă. Oricum nu o credeam în stare. Nikki e reținută în privința asta chiar și atunci când suntem doar noi doi și nimeni altcineva care ar putea să asculte pe la uși.

― Bine, cedează. O să-i fac o cafea.

Se ridică vijelios din pat și își aruncă halatul pe umeri, strângându-l bine în jurul ei, în timp ce privește lung ușa. Exact cum mă așteptam, toată vitejia îi piere în pragul dormitorului. Nu m-am așteptat nici măcar o clipă să părăsească încăperea cu același aer încrezător cu care s-a dat jos din patul nostru. Se blochează lângă ușă și se întoarce spre mine, arătând de parcă e pe cale să leșine.

― Nu vii? întreabă cu un ton inocent.

Amuzat, sar și eu din pat și îmbrac din trei mișcări tricoul pe care îl găsesc la marginea lui, urmând-o apoi afară din dormitor.

Așa cum am prezis, domnul Cohan mai are puțin și face șanț în mijlocul livingului nostru. Se agită dintr-o parte în alta, aranjându-și sacoul de mai multe ori, înainte să se hotărască să-l dea jos. Când acesta ne observă într-un final, toată culoarea din obrajii lui dispare, făcându-se mai alb la față decât se face Nikki. Întreaga scenă e de-a dreptul hilară și aș râde pe seama lor, dacă atmosfera nu s-ar încălzi brusc cu câteva grade.