Cinci milioane de motive

Capitolul 19

Ţin minte prima ei zi de liceu. Am aşteptat-o în faţa porţilor la terminarea orelor, curios să-i aflu părerea. Bineînţeles, nu i-a plăcut. Era considerată o anomalie printre colegi. Majoritatea credeau că a rămas repetentă, fiind singura explicaţie logică pentru ei că e mai mare. Apoi lucrurile s-au înrăutăţit. Toată lumea m-a văzut aşteptând-o în fiecare zi şi au început să-şi pună întrebări. „Cine e băiatul care te aşteaptă de fiecare dată?". Şi a minţit. Le-a spus tuturor că îi sunt frate şi că părinţii noştri au decedat. Norocul meu că eram major şi considerat suficient de matur cât să cresc un adolescent. Serviciile Sociale nu mi-au luat-o. Vecinii ne plăceau şi, cu toate că majoritatea ştiau adevărul, nu ne-au trădat. Ba din contră, ne-au ajutat. Au răspuns la întrebări în aşa fel încât m-au scos pe mine într-o lumină bună, de parcă aş fi fost vreun erou.

Însă eu nu m-am considerat niciodată un erou. Faptul că am luat-o în grija mea şi că am protejat-o ca pe ochii din cap nu erau acte eroice. Nu aşa le vedeam eu. Erau acte egoiste. O vedea pe Nikki ca pe ancora care mă ţinea strâns legat de pământ şi cu capul pe umeri. Apoi am început să o văd ca pe copilul meu şi, în cele din urmă, ca pe cea mai bună prietenă.

Şi totul s-ar fi putut termina catastrofal. De ce? De ce mi-am închis ochii tocmai acum? Îmi place să cred că mereu am fost vigilent şi pe deplin atent cu toate detaliile. Aveam poveşti pregătite şi plauzibile în cazul în care lucrurile aveau să se complice vreodată. Eram pregătit să lupt ca s-o ţin lângă mine, în cazul în care Serviciile Sociale ar fi arătat vreun interes cum că ar vrea să mi-o ia. Aveam să mint cum nu am minţit niciodată.

Însă asta nu s-a întâmplat. Nu am fost nevoit să mint cum n-am minţit niciodată, pentru că nimeni nu a vrut să mi-o ia.

Totuşi, am fost atât de aproape să o pierd, încât nu-mi vine să cred. Încă nu-mi pot opri braţele şi genunchii din tremurat, deşi totul s-a sfârşit. Nikki e bine. Nikki e aici. Domnul Cohan o consultă căci, surprinzător sau nu, e doctor. După spusele domnului Mitchell, care e şi el prezent, e cel mai bun doctor care ar putea să existe.

Aşadar, nu pun întrebări. Nu întreb cum de ei sunt aici, mai ales că ceasul nu indică mai puţin de trei dimineaţa. Nu pun întrebări acum, căci sunt mulţumit de prezenţa lor.

Deşi nu-mi place să o recunosc, domnul Cohan a salvat-o pe Nikki. A scos-o din lac şi m-a dat la o parte când a văzut că manevrele mele de resuscitare nu dau roade. Bănuiesc că nu o făceam bine.

Şi a salvat-o. După minute întregi de resuscitare, când deja toată lumea şi-a pierdut speranţa – inclusiv eu – a trezit-o. A făcut-o să scuipe toată apa şi a readus-o la viaţă. Nu a renunţat. A continuat să-i apese pieptul şi să-i sufle în gură neobosit, controlându-şi disperarea cu o putere incredibilă, în timp ce eu eram măcinat şi condus de ea.

Am fost slab. Am plâns. Am fost cât pe ce să renunţ. Stăteam pe malul lacului, gândindu-mă la un milion de modalităţi prin care să mă sinucid. Atât de slab am fost. Mi-am pierdut puterea de a mai spera şi ea a reînviat, de parcă ar fi vrut să-mi dea o lecţie şi mi-a dat-o într-un final. De parcă ar fi aşteptat cât să fie sigură că am înţeles totul, înainte să-şi revină.

Îmi întorc privirea spre ea. E pe canapea şi încearcă să-l urmărească pe domnul Cohan, care pare îngrijorat de zgârietura ce o are pe frunte. După povestea ei, se presupune a se fi împiedicat când încerca să coboare de pe ponton. S-a lovit de marginea lui când se afla în cădere.

― Ar putea fi o contuzie, mormăie mai mult pentru el.

Se retrage de lângă ea şi se întoarce spre mine. Abia acum îmi dau seama că mi se adresează special şi devin mai atent.