Cinci milioane de motive

Capitolul 7

O tensiune ciudată pluteşte între mine şi Oliver. Ceva îmi spune că vinovata e chiar Nikki, care a ales să nu stea lângă niciunul dintre noi, ci pe fotoliu.

Atât eu, cât şi el, am păstrat un loc pentru ea. El pe canapeaua pentru două persoane, eu pe canapeaua pentru trei. Am lăsat-o să decidă fără să-i influenţez alegerea în vreun fel. Şi a ales. A ales să nu dea coarne niciunuia. A ales să stea oarecum între noi, dar lângă niciunul.

Oftez. Mi-am dat seama de la începutul serii că m-am avântat fără să gândesc în jocul prostesc al lui Oliver şi că acum sunt un pion. Nici eu nu ştiu exact pentru ce ne luptăm.

Pentru atenţia lui Nikki? O am deja.

Pentru inima ei? A fost mereu a mea.

Atunci? De ce m-am aruncat în competiţia asta prostească? E o întrebare la care încă n-am un răspuns plauzibil. Aş spune că de dragul jocului, pentru distracţie... Vezi să nu. Îmi place să cred că nu sunt atât de copilăros.

― M-am plictisit, se plânge Kristen pentru a treia oară.

Îmi mut privirea de pe Oliver, pe şatena care stă cuibărită în braţele lui Connor. Plouă de ceva timp, aşa că ne-am plictisit cu toţii, nu doar ea. Nu găsim nimic bun de făcut înăuntru.

― Propun să jucăm ceva, adaugă tot ea.

― Cum ar fi? întreabă Dean, pufăind dispreţuitor de pe fotoliul său.

― Nu ştiu. Adevăr şi provocare?

― Da, că doar suntem copii de cinci ani, comentez eu, dându-mi discret ochii peste cap.

― Vezi? se răţoieşte Kristen la mine. Fix atitudinea asta nu-mi place la tine! Ai douăzeci şi şase de ani, dar te comporţi de parcă ai avea optzeci!

― Doar pentru că nu vreau să joc un joc prostesc cu sticla? întreb retoric.

― Avem Monopoly şi Ouija.

Îmi arcuiesc o sprânceană spre Nikki, a cărei voce se face auzită pentru prima oară în seara asta. Ştie că încă sunt supărat pe ea pentru toată treaba cu domnul Mitchell, aşa că îmi evită imediat privirea.

Monopoly şi Ouija? Sigur, de ce nu? Abia aştept să mă joc cu o planşetă vorbitoare şi cu aşa zise spirite.

― Ridicol, bombăne Dean, ca un ecou al gândurilor mele. Adevăr şi provocare sună de un milion mai bine decât Monopoly. Şi Ouija? Pe cine dracu să invocăm? Pe Abraham Lincoln, ca să-l convingem să ne dea jobenul lui?

― Nu e cazul să mă iei peste picior, contraatacă bruneta într-un moment neaşteptat, privindu-l pe acesta răutăcios.

Mă uit surprins la ea. De fapt, toţi ne uităm surprinşi la ea. E încordată şi vizibil nervoasă. Poate că... trebuie să-i vină menstruaţia?

― Nu trebuie să sari atât de sus, scumpete, pufneşte Dean, nedumerit. Doar glumeam.

― Ţine-ţi glumele pentru tine!

Cu coada ochiului îl văd pe Oliver hlizindu-se. Nu-mi dau seama ce i se pare atât de amuzant. Nikki nu tinde niciodată să fie răutăcioasă cu cineva, aşa că mă întreb întruna ce naiba se întâmplă.

Dean se uită la mine încurcat, iar eu ridic din umeri. Sunt la fel de paralel ca el, ceea ce nu-mi convine neapărat.

― Ouija nu e o idee atât de rea, îi sare Kristen în apărare. Nu înţeleg de ce reacţionezi aşa, Dean. Prefer să-l invoc pe Abraham Lincoln decât să mai stau degeaba.